Friday, February 25, 2011

 
Vremea intrebarilor (2)
Mama si sensul vietii
(Irvin Yalom)

nu imi aduc aminte exact cuvintele folosite de autor, dar ceea ce mi-a atras atentia a fost urmatorul pasaj:

nu desfiinta o constructie a pacientului decit daca exista sau se prefigureaza ceva ce se poate pune in loc ...

de aici intrebarea mea, daca ajungi sa stii ca acea "constructie" e parte din tine, esti tu cumva ... doar creind-o ai reusit sa supravietuiesti la momentul respectiv, dar in acelasi timp te impiedica sa traiesti plenar in prezent ... ce te faci?

Wednesday, February 23, 2011

 
conversatie in 3
(intilnirea DDD, a disparutilor anonimi)


D1: salut, eu sunt D, nume de cod 1. imi place sa fiu in centrul atentiei, sa merg prin locuri publice si sa captez privirile tuturor. daca e o petrecere in discoteca, eu voi fi sus pe masa sau in centrul cercului de dansatori. daca e o intilnire, eu voi spune cele mai interesante lucruri si voi vorbi cel mai mult. daca e o activitate intr-un grup, eu voi fi lider. imi place sa fiu apreciata, muncesc mult si tot ce fac este pentru a-mi atinge obiectivele propuse. nimic nu imi poate sta in cale pentru ca sunt extrem de puternica.


D2: eu sunt tot D, nume de cod 2. spre deosebire de colega mea D1, eu sunt retrasa, linistita dar foarte prezenta. prezenta mea se simte ca o sfera de energie, nimeni nu poate numi ce este, dar o simte. lumea mea e vie ... dar pe dinauntru, in lumea pe care nu o vezi, doar o simti. sunt legata de tot universul si toate fiintele prin fire invizibile de iubire. simt cu palmele, vindec cu atingerea, am prieteni nevazuti, am aripi inalte pina in cer, respir lumina si sunt Totul. sunt Iubire. sunt Dumnezeu.


d3: eu sunt d, d3. eu doar sunt. un mic punct incovoiat. duc in spate toate loviturile si toate durerile. drumul meu este o furtuna care nu se mai termina. nu traiesc in prezent, traiesc in toate timpurile deodata, iar acestea se masoara in microni de suferinta. le contin pe toate, ele au devenit eu. ma iertati ca nu mai pot sta acum, trebuie sa plec sa imi vad de mine ... altfel nu o sa mai am de cine ...

 
feedback

acu' citeva saptamini am primit un feedback de la un prieten ca ceea ce scriu eu pe blog e trist rau de tot, ca ce dracu' am ... sa fiu mai optimista. ieri altcineva drag mi-a spus ca ii lipseste umorul din scrierile mele. si vorba ceea, cind iti spun doi ca esti beat, incepi sa iti pui intrebari ... ma rog, in urma feedback-urilor astora am stat si m-am gindit, intrebindu-ma ce fac de fapt eu aici pe pagina asta. si iata citeva din gindurile ce mi-au venit in cap:

- pagina asta am creat-o intr-un moment cam naspa pentru mine, adica eram down de tot si daca nu incepeam sa exprim / scot / transform in ceva creativ tot ce imi statea pe suflet atunci, aveam sanse mari sa ma scufund in propria-mi furtuna
- cu timpul a devenit un fel de jurnal terapeutic, adica radacinile scrierilor mele sunt adinc infipte in fiinta mea - iar fiinta mea, din motive stiute dar si nestiute, este extrem de zbuciumata. am trait chestii grele, pe care le car cu mine fie de vreau ori nu vreau. la inceput speram ca odata aflate si aduse in constient, urmeaza inevitabil vindecarea. lucrul cu mine si experienta mi-au aratat ca anumite lucruri nu pleaca .. oricit ti-ai dori asta. asa ca ceea ce fac acum - iar scrisul ma ajuta enorm sa fac asta - este sa incerc sa traiesc cu ele in armonie si intreaga.
- sunt lucruri pe care le fac sau care mi se intimpla in viata de zi cu zi - pe acestea imi place sa le povestesc aici asa cum vin pentru ca imi doresc sa le pastrez. si aici intra Toma, calatoriile ...
- si cel mai important, desi imi place sa impartasesc cu altii ceea ce scriu, eu de fapt scriu pentru mine ... exprimarea tuturor lucrurilor astora ma alina, e un mod de a imi sopti mie insami "totul va fi bine, draga mea"

Monday, February 21, 2011

 
nuvele scurte (3)

Frica

praga, plimbari lungi, oameni diversi, cladiri pline de istorie si energii felurite. era vara anului 2003, o perioada frumoasa, caldura era blinda si cu o lumina diafana. sa imi las mintea sa zburde la pas cu orasul, sa imi las fiinta in spatii si locuri noi sunt elemente care imi deschid portile interioare. imi amintesc ca treceam printr-o perioada plina de trairi si experiente intense, ceva din mine se desfacuse iremediabil si tot universul il simteam ca intimplindu-se in interiorul meu, sentimente total opuse ma copleseau zi dupa zi, ora dupa ora, fie zi sau noapte - bucurie extrema pina la disolutie, frica ingrozitoare pe care o simteam acut in fiecare celula a corpului, ris si tristete, lumina si intuneric, viata si moarte - ceva mai presus de ce puteam eu intelege ma tira intr-o zona subtila de energie primordiala.
dupa o zi lunga de mirosit si simtit orasul, am nimerit intr-o ceainarie sa beau un ceai. m-am asezat la masa din curtea interioara, sorbind tacut din ceai si ascultind respiratiile din jur. eram doar eu la singura masa de afara cu spatele spre intrarea din curte, restul clientilor erau inauntru. totul era linistit - doar eu, ceaiul meu, gindurile si senzatiile. dintr-o data am simtit o agitatie puternica interioara, ceva ce imi provoca o frica imposibil de descris se apropia din spate - intorc capul si vad un barbat ce tocmai intrase. era imbracat in negru, cu un par negru, usor lung si niste ochi de fiara salbatica gata sa atace. cu fiecare pas pe care il facea, agitatia si frica ma paralizau. imi venea sa fug mincind pamintul sau sa dispar pur si simplu in neant. forta pe care o emana si un fel de rau de o vibratie absolut cumplite m-au tintuit pe loc, incapabila sa ma pot misca. am renuntat sa ma opun, mi-am ridicat capul si l-am fixat la rindul meu in ochii-i reci si rai. "stiu cine esti. iar tu stii cine sunt" - mi-a trecut prin cap fara nici o explicatie rationala. imi era aproape imposibil sa ii sustin privirea, dar era singurul lucru pe care il puteam face ca sa nu ma anihileze cu forta lui. s-a apropiat de masa, si-a tras scaunul de linga mine si s-a asezat la 40-50 cm de mine, fixindu-ma in continuare. simteam ca o sa ma spulbere, dar in acelasi timp un alt tip de vibratie opusa lui crestea incet, incet in mine. ochii mei in ochii lui dadeau nastere fortei din mine. la inceput a fost mica cit o saminta, apoi a crescut cit o sfera imensa stralucitoare. m-am lasat dusa in ochii lui ... frica ramasese acolo, paralizindu-ma si facindu-ma sa imi doresc sa ma evapor. nu stiu cit a durat intilnirea fara de cuvinte ... la un moment dat am prins un moment prielnic, m-am ridicat si am plecat ...

Wednesday, February 16, 2011

 
nuvele scurte (2)

The Octopus

era in vara anului 2007. dupa un meeting de citeva zile in barcelona, am hotarit sa ramin sa petrec weekend-ul in acel oras nebun si frumos. barcelona cea de din afara se potriveste perfect cu orasul meu interior, deopotriva plina de profunzimi si suprafete intr-o combinatie caleidoscopica a unui cimp atemporal si aspatial. strazi mindre perfect diagonale si stradute dosite in spatii inguste si inalte pina la cer. liniste si atit de mult zgomot. miros curat de mare si vase murdare. oameni colorati si aripi pina la stele. cald, prea cald si racoare interioara condensata in picaturi de mare.

decizia de a vizita acquarium-ul din barcelona a fost una spontana, ce-ar fi sa? ... si a fost. a fost sa il intilnesc pe el ... desi este o vorba despre o caracatita, o sa povestesc despre El, the Octopus.

plimbarea printre sutele de acvarii cu pesti a fost una fascinanta ... wow, ce draguti sunt astia! vai ce mare e rechinul asta ... si tot asa. la un moment dat am ajuns in zona caracatitelor, m-am apropiat de o serie de acvarii si bum, am simtit o energie atit de puternica si o emotie atit de stranie ca mi s-a taiat respiratia, iar picioarele imi devenisera moi. nu intelegeam nimic, ce sau cine putea transmite vibratia asta? in jur nu erau decit citiva oameni, scanindu-i rapid mi-am dat seama ca nu venea de la ei. brusc privirea mi s-a intersectat cu ochii unei caracatite imense care cu miscari lente si ferme se apropia de geamul acvariului privindu-ma fix in ochi. ceva mai puternic decit mine ma atragea inspre fiinta aia cu care m-am conectat instantaneu. ma simteam de parca tocmai m-am intilnit cu o iubire veche, o fiinta pe care nu o vazusem de o eternitate, dar pe care o purtam in interior, iar vazind-o memoria s-a dezbracat de timpuri si vieti revelind un adevar clar. palmele mi s-au intins si au atins geamul din fata lui, el si-a intins palmele sub forma de tentacule, ne-am atins cu vibratia fiecaruia dintre noi, ne-am impreunat trupurile subtile dincolo de geamuri si am zimbit cu multa bucurie. emotia ma gituia, simteam ca il iubesc atit de tare ca o sa ma sufoc de fericire si o sa mor pe loc. a fost un dans al bucuriei – ma miscam intr-un ritm parca dintotdeauna stiut, ma insotea ferm conectat la mine, inainte - inapoi, stinga – dreapta, sus - jos. ne urmam unul pe celalalt cu trupuri diferite de om si caracatita dar aceeasi energie - spre mirarea celor din jur care se uitau prostiti la o femeie si o caracatita care se miscau la unison. minute in sir am fost un singur trup, o singura fiinta, aceeasi esenta – eu si El, the Octopus. atita bucurie si iubire fata de o fiinta ... am stat mult acolo, lipita de geamul acvariului, cu sufletul ala lipit de mine si nu ma puteam desprinde. prin cap imi siroiau ginduri – nu pot sa plec de aici! cum as putea? trebuie sa il iau de aici, nu il pot lasa aici in cusca asta. o sa merg la directorul acvariului si o sa il cumpar, o sa gasesc o cale sa il duc acasa, aproape de mine. nu ma mai pot desparti de el inca o data – o sa mor daca se intimpla asta!

dar el era mai intelept ca mine – mi-a transmis un adevar pe care il uitasem “dar sunt in tine. iar tu in mine. nimic nu ne poate desparti pentru ca in lumea noastra despartirea nu exista. nici timp si nici spatiu. exista doar vibratie. dincolo de trupuri. dincolo de acvarii. dincolo de apa, aer sau orase."

m-am desprins cu mare greutate, ma rupeam in doua cu fiecare pas pe care il faceam, un gol imens imi crestea inauntru, ochii mi se tot intorceau spre el, m-a insotit pina la capatul acvariului. si am mers mai departe, plingind pe dinauntru cu toate lacrimile universului. nu puteam pleca, si totusi am facut-o. au fost ani si luni si zile de atunci in care ma gindesc la el. cu dor si dragoste. l-am regasit, l-am iubit, i-am multumit si am plecat ...

Thursday, February 10, 2011

 
respiratie holotropica (2)

am mai vorbit despre respiratie holotropica - cel putin despre experienta mea din prima calatorie. daca prima oara am fost flower-power si am accesat experiente mistice populate de fragmente din vieti anterioare, fiinte mitologice si explicatii legate de crearea universului, de data asta (aseara) calatoria a fost guvernata de 2 teme dure - retrairea nasterii biologice si un episod traumatic din copilarie. in prima parte am fost in tetanie totala, in mod ciudat pentru cel ce o traieste nu este atit de dura precum pentru cel ce o vede, parca nu esti tu acolo, cumva detasat fiind de corp (imi amintesc ca la prima sesiune mi se parea sinistru ce traiesc cei aflati in tetanie din jurul meu). a urmat ceea ce cred ca se poate numi trecerea prin canalul cervical - m-am trezit blocata intr-un spatiu extrem de ingust, zbatindu-ma sa nu ma sufoc si m-am chinuit vreme indelungata sa parcurg acel spatiu strins ca sa imi eliberez pe rind capul, gitul, umerii si restul corpului. senzatia de sufocare si apasare erau atit de puternice incit chiar am crezut ca o sa mor. de asemenea, simteam ca trebuie sa ma dezbrac complet ca sa pot aluneca mai usor. hainele ma incomodau, din fericire, ramii destul de prezent / constient si mintea mi-a spus ca poate nu e momentul sa ma dezbrac de tot, motiv pentru care am tras cu greu de sosete si bluza pina spre piept. la sfirsit, m-am inecat cu niste fluide ciudate de parca atunci respiram pentru prima oara. a urmat o sesiune luminoasa, plina de energie, mi-am vazut culorile corpului (preponderent violet si galben auriu) in sfere minunate si modele divine. am revazut ochiul care ma insoteste adesea si ma fixeaza in frunte. am "zburat" prin cimpuri de energie densa unde lumina si intunericul sunt una. am zburat cu aripi adevarate si m-am jucat cu un ou imens de energie cu care ma deplasam prin spatiu, printre stele. cind credeam ca sunt pe final si probabil o sa revin in curind - m-a lovit cu puterea buzduganului o traire din copilaria mica, presupun. eram eu copil, destul de mic ca virsta, as spune - eram ghem in pozitie de fetus si plingeam cu un bocet si o tinguire absolut ingrozitoare. am simtit atit de adinc singuratatea si lipsa mamei prin absenta. mi-am amintit ca de multe ori mica fiind adormeam tinguindu-ma si bocind sinistru ca un animal ranit. e o amintire care a reaparut in constient odata cu trairea asta. a fost atit de greu si dureroasa suferinta ca ma durea fiecare celula din corp si ma simteam o rana vie. am repetat obsesiv printre tinguieli si bocete - nu e. nu e. mama. nu e. mama. nu e.

Monday, February 07, 2011

 
nuvele scurte
(fragmente din cartea de nuvele scurte pe care poate o sa o scriu odata ...)

P.
pe P. l-am cunoscut intr-o toamna grea, in care eram convinsa ca am murit. ma luptam sa umplu un gol imens, sa supravietuiesc emotional dupa o iubire pierduta si sa merg mai departe cu viata mea. simteam ca in mine nu mai exista granita intre a fi si a nu mai fi, mi-era totuna daca mai traiam sau nu. intilnirea cu el m-a aruncat cu o forta teribila inapoi in viata, invatind despre o iubire care s-a nascut pur si simplu, dincolo de mine, de spatiu si timp. eram in atena, urma sa ma intilnesc cu un partener de business, pe care nu il mai vazusem niciodata, la restaurantul hotelului, pentru a ne cunoaste si a discuta proiectul pe care urma sa il derulam impreuna in urmatoarea zi. coborisem in lobby cu 20 minute mai devreme si imi plimbam inima si ochii peste oamenii ce forfoteau dintr-o parte in alta. ma incarc asa uneori, e un exercitiu de atentie si conectare la lucruri si fiinte, pe care in mod normal nu le observ. la un moment dat am simtit o adiere blinda, dar taioasa ce mi-a strapuns inima. din experienta stiu ca in astfel de momente ceva sau cineva cunoscut se afla in preajma. ochii, dincolo de vointa mea, s-au intors la stinga ... si l-am vazut, un tip dragut, cu ochi mari, piele maslinie, corp atletic si un zimbet frumos. nu il cunosteam. ne-am atins ochi in ochi, i-am simtit vibratia puternica, am simtit profund cum ma leaga involuntar de el niste fire invizibile ... wow, ce chimie! mi-am spus. dupa 20 minute am urcat la etajul 1, unde se afla restaurantul, m-am asezat la masa si am asteptat. mi-am comandat un pahar de vin si rasfoiam o mica revista a hotelului ... nu mica mi-a fost mirarea cind tipul de mai devreme din lobby s-a indreptat spre masa mea "salut, eu sunt P.". zimbetu-i frumos a descoperit niste dinti albi perfecti. era co-partenerul meu la proiect. a fost o seara linistita, plina de o energie hranitoare, cu multe discutii personale si profesionale. ceva se potrivea prea bine in unda comuna ce ne strabatea. oare chiar nu il cunosc? - m-am surprins intrebindu-ma la un moment dat.
a doua zi am muncit mult, de dis de dimineata pina seara ... eram ca doi dansatori, care desi nu dansasera niciodata impreuna se cunosteau de cind lumea de pe acelasi ring de dans, toate miscarile veneau de la sine, toate zimbetele erau stiute, toate cuvintele se potriveau perfect ... in seara respectiva ne-am despartit zimbindu-ne dincolo de buze, cu inima. fusese prima oara cind il vedeam si era probabil ultima oara cind mai aveam de-a face cu el. doua continente diferite, nici o sansa de revedere. i-am multumit din ochi pentru o zi minunata si am plecat spre aeroport, a doua zi aveam o alta intilnire in alt oras.

la nici o luna, aveam o conferinta de 3 zile in tokyo. in afara de vreo 2-3 europeni, nu credeam sa stiu pe vreunul dintre participanti. am ajuns dupa masa tirziu la hotel, m-am cazat si am coborit la receptie unde urma sa ne intilnim pentru masa de seara. in lobby, aceeasi senzatie stranie de energie puternica - ma intorc, cautind sa vad vreun cunoscut. P. era in spatele meu, acelasi zimbet frumos, aceeasi vibratie. au fost 3 zile minunate, in care am ris cum nu o mai facusem de foarte mult timp, am respirat orasul noapte de noapte in compania lui P. care m-a plimbat pe toate stradutele, prin toate restaurantele si cafenelele. luminile reclamelor din centru devenisera niste stele luminoase care clipoceau doar ca sa tina isonul starii de bine pe care o traiam. fiecare om ma saluta discret din ochi, fiecare colt tresalta de bucurie la trecerea mea ... iar P. ma insotea zimbind cu toata fiinta lui, atingindu-mi usor, parca intimplator, parul sau mina sau obrazul sub ochii care imi rideau necontenit. ma mingiia cu priviri vii si pline, imi atingea palmele si bratele cu degete calde si blinde. au fost 3 nopti de vis, in care universul parca imi trimisese un inger pazitor sa ma ajute sa ma vindec ...
la plecare m-a insotit la trenul ce urma sa ma duca la aeroport, aveam lacrimi in ochi si eu si el. de data asta stiam ca era ultima oara cind il revedeam. cind a ajuns trenul, inainte sa ma urc, s-a apropiat de mine si m-a luat in brate. m-a strins atit de tare ca am crezut ca o sa ne contopim unul in celalalt intr-o singura fiinta ... si-a cufundat fata sub urechea mea stinga pe git si m-a respirat adinc pret de o secunda lunga cit o eternitate. s-a indepartat putin, mi-a pastrat palmele in palmele lui calde si mi-a zimbit pentru ultima oara ... a fost ultima oara cind l-am vazut.

This page is powered by Blogger. Isn't yours?