Monday, September 19, 2011

 
Toma@gradi

prin mai ne-am hotarit sa il dam pe Toma la gradinita in toamna asta, fiind aproape de 3 ani la momentul inceperii gradinitei mi s-a parut virsta potrivita. initial mi-ar fi placut sa il dau in sistemul montesori, din diverse motive nu s-a putut intimpla asa, deci am inceput sa investigam alte variante de gradinite private in proximitatea casei. am vizitat vreo 6-7, aveam una in topul listei care intrunea niste conditii importante pentru mine - apropiere de casa, pe ruta mea de mers la job, situata in buza parcului, spatiu foarte modern si misto - la partea de personal era destul de ok asa la prima vedere. la sfirsit de tot, intimplator am mai gasit una, pentru care de altfel am si optat (ABC Dino, linga Alba iulia). la momentul vizitei m-am indragostit de directoarea de acolo si doar raspunzindu-mi la o intrebare simpla "tu daca ai fi copil cu cine ai vrea sa petreci timpul la gradinita cu fetele de la ABC Dino sau de la cealalta gradinita? (care desi foarte profesioniste, mi s-au parut mai putin empatice cu copii, usor reci si distante), am decis sa fie ABC Dino.
Un criteriu esential de selectie a fost perioada de acomodare - sa pot o saptamina sa il insotesc pe Toma acolo cite o ora, urmind ca apoi incet, incet sa il las singur.

Toate bune si frumoase, a urmat perioada de acomodare in august inainte de vacanta de 2 saptamini a gradinitei, urmind ca din septembrie dupa intoarcerea din vacanta sa incepem usor, usor sa mearga zilnic la programul scurt (9 - 12.30 in cazul nostru). In saptamina de acomodare a fost mai bine decit ne-am asteptat, din prima zi a intrat cu educatoarea in gradinita si a ramas acolo - am ramas in strada la poarta gradinitei, prostita si nevenindu-mi sa cred ca asta a fost, tot ce am de facut este sa astept ... au urmat celelalte zile in care a stat aproximativ 2h30 fara absolut nici o problema, il duceam ii spuneam ca ne intoarcem mai tirziu sa il luam si nu avea nici o problema. Fericita nevoie mare, mi-am spus - uite se poate daca o faci progresiv, cu perioada de acomodare si fara schimbari bruste.
In septembrie ne-am intors ... insa dupa 2 zile Toma nu a mai vrut, a stat luni ok, marti a plins putin, dar a ramas, insa miercuri a urlat din toate cele si s-a zbatut ingrozitor, tipind "Toma s-a shuparat si nu mai merge la gradinita!". Am incercat sa stau cu el in speranta ca se va prinde in joaca cu copiii si se va linisti, nici gind ... mi-a fost imposibil sa il las asa, asa ca l-am luat acasa. Am decis sa luam o pauza de citeva zile si sa revenim luni (azi) pentru ca azi se intorcea si educatoarea lui, cu care de altfel statuse in perioada de acomodare din august, dar care lipsise saptamina trecuta.
O noua abordare de saptamina asta - reluam cu program mai scurt (2h) si il duce tati. realmente simt ca e mai bine sa il duca R la gradi, simt cumva asa ca inspre lume copilul il duce tatal ... de mine e mult prea legat, eu asemenea, in plus eu nu sunt capabila sa il las plingind acolo ...

oare este imposibil sa mearga la gradinita fara sa plinga si sa sufere? eu speram ca se poate ...
ma gindeam ca in general copiii sufera asa de tare pentru ca stau cu mamele pina la 2 ani, dupa care ele se intorc la job si il lasa brusc la program lung ... deci de aici socul. in cazul meu, Toma a ramas cu bona de la 6 luni, deci nu mai era vorba de separare de mama ... in plus, am inceput cu program scurt, acomodare ... but still doesn't work. azi a plins la fel de tare si cind l-a dus R, practic l-a lasat urlind. s-a linistit dupa ceva vreme, iar dupa ce a revenit sa il ia spune "Tati a plecat si Toma s-a shuparat tare si a plins. Apoi tati a venit inapoi ..."

later edit: Toma a invatat conceptul de "vine inapoi" si atunci accepta cu mai multa usurinta mersul la gradinita. spune ca merge la gradinita si tati vine inapoi ... foarte tare! cred cu tarie ca tatal este cel care duce copilul inspre lume. nu cred ca ar fi fost la fel de usor sa il duc eu, nu s-ar fi lasat atras in bucuria a ceea ce se intimpla la gradinita daca eu eram acolo ... sunt foarte mindra de baieti :-)

Thursday, September 08, 2011

 

scurt tablou "clinic"


... de curind am dat de Louise Hay si mi se pare foarte misto :-). Cartea in sine este foarte tare "Heal your life", dar la sfirsit gasesti un glosar cu ce exprima bolile in plan emotional si care este afirmatia pe care sa o folosesti pentru a schimba ceva :-)


Enuresis (in copilarie)


-> problema emotionala: frica de un parinte


-> afirmatia: Copilul acesta este vazut cu dragoste, compasiune si intelegere. Totul este bine. (oh, propozitia pe care mi-am repetat-o obsesiv toata viata)


Glaucom


-> problema emotionala: neiertare impietrita. presiune de la dureri de lunga durata. coplesit de toate.


-> afirmatia: Vad cu dragoste si cu blindete.


Hipotensiune


-> problema emotionala: lipsa de dragoste in copilarie. pesimism. la ce bun? oricum nu o sa iasa nimic.


-> afirmatia: Aleg acum sa traiesc Prezentul. Viata mea este o bucurie.


Hipoglicemie


-> problema emotionala: coplesit de necazurile vietii. la ce bun?


-> afirmatia: Aleg acum sa imi traiesc viata usor si cu veselie.


Dureri de cap


-> problema emotionala: invalidarea propriei persoane. autocritica. frica.


-> afirmatia: Eliberez trecutul cu dragoste. Ei sunt liberi si eu sunt libera. Totul este bine acum in inima mea (asta imi aminteste de meditatia iertarii sau de constelatii, foarte asemanatoare)


Infectii fungice


-> problema emotionala: renegarea propriilor necesitati. nu te autosustii.


-> afirmatia: Aleg acum sa ma sprijin si sa ma suport intr-un mod iubitor si vesel.


Probleme cu spatele (partea de sus)


-> problema emotionala: lipsa de suport emotional. te simti neiubit. iti inabusesti / suprimi dragostea.


-> afirmatia: Ma iubesc si ma aprob. Viata ma sprijina si ma iubeste. STAU DREAPTA SI LIBERA.


Wednesday, September 07, 2011

 
"daca te plingi de ceva in mod repetat, ai o intentie inconstienta sa-l reproduci"
louise hay

Monday, September 05, 2011

 


despre moarte ... Kahuna


... daca imi voi schimba numele vreodata, acela va fi KA(H)UNA. sau de fapt chiar asta e numele meu. nu mai stiu. m-am visat de vreo doua ori ca femeie in alt timp si spatiu. ceilalti ma strigau "Ka(h)una". am intilnit de curind undeva numele scris intr-un text ... si l-am simtit atit de vibrant si al meu. imi staruie intens inauntru.


... citesc mult despre moarte in ultima vreme, procesul mortii, stadiile acesteia - de la Grof la Kubler Ross, Levine si altii ... de mica ma fascineaza teribil. prima intilnire cu moartea a fost cind aveam vreo 5 ani, cred, unul din fratii bunicii tragea sa moara. era acasa, in patul lui, inconjurat de toata familia, iar vecinii si cunoscutii veneau sa il vada regulat, sa isi ia la revedere, sa mai vorbeasca cu cei prezenti acolo. a durat mult pina a plecat cu totul si aproape zi de zi bunica ma lua si mergeam sa stam cu el. pe un scaun linga patul lui taceam sau vorbeam diverse - viata isi continua cursul in casa aceea, se povestea, se ridea, se plingea, se minca, se dormea, iar omul pe cale sa plece era parte din ea, in centrul casei, in camera de zi. moartea atunci, sau asa cum am cunoscut-o eu, era incorporata in viata de zi cu zi. cu multa acceptare si prezenta, as spune acum.


apoi a murit bunica. eram mare deja, aveam 22 ani. am stat mult cu ea si inainte si dupa ce a intrat in coma, pina si-a dat sufletul. recunosc acum in cartile pe care le citesc stadiile de plecare ale sufletului. imi amintesc ca incepuse sa aiba viziuni si striga tare, luptindu-se sau bucurindu-se de anumite prezente "luati diavolii astia de pe mine, ma sufoca!" striga uneori ... sau o auzeai chicotind si rizind ca o fetita si avea o expresie plina de bucurie pe fata. mai mult a fost durere la ea, ca toata viata ei. inainte sa intre in coma m-a chemat sa imi spuna ceva, nu am putut sa ma apropii de ea caci toti doctorii roiau prin jur si nu m-au lasat. nu a mai apucat. toti anii de atunci m-am intrebat ce a vrut sa imi spuna. atunci nu stiam ca o pot intreba chiar de nu mai vorbea. acum stiu. poate inca o pot intreba ...


apoi a murit Lalu, sora tatalui meu. stupid, brusc si total nepregatita, as zice - ca toata viata ei. in ambulanta, cind intra pe poarta spitalului, dupa ce a facut un infarct acasa. eu nu am aflat decit a doua zi fiind la semafor in masina - prietena lui frate-miu a ajuns intimplator in acelasi timp cu mine la acelasi semafor, a dat geamul jos si mi-a spus ca ii pare rau de Lalu. dar ce s-a intimplat? am intrebat eu. habar nu aveam. ai mei incercind sa ma protejeze (eram foarte apropiata de ea), au tot aminat sa imi spuna. nu am putut sa ma duc sa o vad pina in ziua inmormintarii. si atunci am inteles ceva esential. linga corpul ei, pe care il parasise, am inteles ca trupul fusese cu ea doar pentru o vreme. ea nu mai era in corpul ei, dar o simteam acolo ca prezenta. m-am linistit. viata continua, mi-am spus.


moartea lui Kiki m-a zguduit intens. pentru ca nu puteam sa ii dam drumul sa plece, iar el, dragul de el, nu putea sa plece lasindu-ne asa. s-a chinuit ingrozitor zile in sir pina am hotarit sa il eutanasiem ca sa ii curmam suferinta. acum as face-o altfel probabil. i-as spune ca poate sa plece linistit, i-as da drumul mai usor, i-as spune ca chiar daca plingem si ne e greu, raminem impreuna. mi-a murit in brate, i-am simtit ultima suflare pe care si-a dat-o. cumva cred ca am murit o data cu el atunci. in ultimii citiva ani, atunci cind meditez, ma conectez intr-un fel la el si ii simt prezenta. il simt adesea in preajma, insotindu-ma.


pe M am insotit-o aproape zi de zi, eram mai inteleapta deja, stiam cum sa ii ajut pe ceilalti aproape de capat. cu ea am vorbit mult despre moartea in sine, despre ce se poate intimpla. cu o zi inainte sa plece i-am spus "draga mea, acolo unde mergi tu e doar Lumina. stai in ea." in ultimele zile, ajunsesera singurele cuvinte pe care le mai spuneam, eu doar, ea nu mai vorbea deja, doar ma tinea de mina si vorbeam in tacere, ochi in ochi, atingere in atingere.


cu P, de asemenea, am vorbit mult despre moarte si ce urmeaza. i-am citit rugaciuni, ii facea bine. sau doar stateam cu inima deschisa si plina de iubire linga el. in episoadele de coma am meditat linga el, am trait cumva bucati din viata lui, uneori atit de greu de dus ... el dupa ce se trezea, nu isi mai amintea nimic. a plecat tare nelinistit.


pe T l-am vazut prea putin. cind l-am vazut era gata de plecare, numai ca ceilalti nu erau gata si atunci a mai stat o vreme, a mai revenit de citeva ori din drum. a fost atit de brav si intelept.


uneori ma gindesc ca murim asa cum traim. si plecam cu greutate, mare neliniste si suferinta daca nu suntem impacati cu noi, cu cei aproape, cu viata noastra.


acum ceva vreme, m-am intrebat cu mare sinceritate


"ce ti-ai dori tu sa faci?"


"sa impartasesc cunoastere si sa ajut oamenii sa plece", mi-am raspuns si inca-mi raspund.


cumva simt ca asta e rostul meu. habar nu am de ce.


This page is powered by Blogger. Isn't yours?