Friday, January 15, 2016
eu sunt si fetita si luptatorul
aveam vreo
8 ani, as zice, nu imi aduc aminte exact. stateam in patul din camera mea din
berceni si intr-un mod ciudat puteam vedea dinspre mine si inspre mine. aveam
febra. febra mare, 40 - isi aduce mama aminte. dupa vreo doua zile de febra asa
de mare, au trebuit pina la urma sa ma duca la spital, la grigore alexandrescu,
le era frica ca mor. imi aduc aminte atit de clar ce am trait atunci. cum
puteam sa vad camera si oamenii din jur, si totusi, intr-un mod inexplicabil sa
ma vad dinafara, din exterior, zacind in pat. eram si nu eram acolo. eram constienta
de realitatea imediata – de camera, de cei prezenti, dar in acelasi timp
pluteam intr-un spatiu dincolo de acea realitate. o singura secunda si puteam
sa ies din mine, din corp, si sa ma vad din afara. eram intr-un fel curios
intre lumi. iar copilul dana isi dorea sa ramina in acel spatiu dincolo de
realitatea imediata. i se parea ca ar fi cel mai potrivit asa. lumea intreaga
si viata i se pareau atit de greu de dus, doar durere, frica, singuratate si
lipsa de iubire. nu era prima oara cind traiam asa … intre lumi, suspendata
intre realitatea imediata si ceva dincolo de ea. incepusem sa traiesc asta atunci
cind bunicul venea noaptea beat si se transforma intr-o bestie violenta plina
de pofte carnale. cind ne ascundeam intr-o camera mica fara ferestre, eu si bunica, de frica
lui – atunci cind nu reuseam sa fugim din casa pe a doua usa a casei si sa petrecem toata noaptea pe ulitele satului – iar el
izbea in usa, urlind pina o darima, iar eu lesinam in momentul in care imi
dadeam seama ca usa o sa cedeze. nu era chiar un lesin, era un fel de fuga. ieseam
cumva din corp si pluteam suspendata intre lumi. amintirile cu ce se intimpla dupa
ce ma prindea au fost blocate in inconstient ani de zile, iar in momentul in
care au iesit in constient aproape ca m-au ucis. si mai apoi in timpul
operatiei de la ochi la 13 ani, cind in timpul anesteziei erau gata sa ma
piarda din cauza unor probleme cu anestezia, iar eu m-am trezit suspendata, intr-un fel imposibil de explicat, pe
tavan si vedeam sala de operatii, corpul meu pe patul de operatii si doctorii
agitindu-se in jurul meu, incercind sa ma salveze. imi amintesc ca si cum a fost ieri tot ce
s-a intimplat, ce au spus doctorii, ce faceau asistentele, cum se miscau in
jurul corpului inert, al meu, de pe patul de operatii. si iarasi eram in spatiul
ala suspendat, o lume alb stralucitoare, in care nimic nu era si totul era, in
care simteam un fel de bine absolut, o iubire neconditionata, iar uneori eram
inconjurata de niste contururi ca niste fiinte eterice, pline de prezenta si
iubire care doar ma contineau intr-un cerc perfect, eu in mijlocul lor. imi
amintesc ca am crezut ca asa trebuie sa arate ingerii. si simteam ca parca
tocmai strabatusem un labirint ingrozitor de complicat, prin care nu mai vroiam
sa ma intorc. mi-era atit de bine acolo, in lumea aia alb laptoasa plina de
iubire.
copilul de
atunci traia in lume doar frica, groaza pura. si lipsa de protectie. de
continere. o nevoie viscerala de a fi in siguranta si de a avea pe cineva care
sa fie linga el. si de fapt de fiecare data, nimeni si nimic nu au reusit sa il
protejeze … cu vremea, a reusit sa dezvolte un mecanism imbatabil de aparare, o
platosa imensa, cu o putere greu de imaginat, astfel incit niciodata, dar
niciodata sa nu mai fie vulnerabil, expus, batut, agresat, abuzat, neputincios
si singur.
2 bucati de
suflet. o fetita mica sugrumata de frica, care isi spunea ca pe o mantra “vreau
sa se termine. vreau sa se termine. o sa fie bine. o sa fie bine” si un
luptator … parca de sumo, inarmat cu cele mai abile tehnici de a controla
realitatea, care vede si prevede, ca nu cumva sa mai fie vreodata luat pe
nepregatite, prins in capcana. ambele in acelasi om. 2 bucati de suflet sparte.
2 realitati interioare atit de opuse, de diferite, aproape de imposibil de reconciliat.
si au
trecut multi ani de atunci, insa ele sunt la fel de prezente in amprenta fiintei.
am lucrat cu ele in mii de ore de terapie, le-am inteles, le-am constientizat …
insa in anii astia am invatat ca nimic nu dispare, nimic. totul e acolo. se
schimba doar perspectiva din care ma uit la ele.
frica si
groaza fetitei reapar cu forta uraganului de fiecare data cind T se
imbolnaveste. eu cred ca spaimele noastre legate de proprii nostri copii au
legatura cu experientele personale ale copilului din noi. circumstante care
sunt similare cu propriile noastre experiente determina cele mai cumplite
panici. mor de frica cind T face febra mare si il simt cum intra in acel spatiu
dintre lumi. ultima data cind halucina la febra foarte mare si a facut
inconstient pe el, am paralizat. fetita a aparut cu o forta care m-a doborit. inghet
de frica la orice gest din partea oricui care are iz de agresiune inspre T. ani
de zile dupa ce l-am nascut aveam cosmaruri ca este agresat sexual de un
barbat.
emotional, in
situatii limita fetita ingrozita, paralizata de frica re-apare, irumpe cu o
forta de neoprit. la nivel de actiune, sunt luptatorul urias cu o putere
incredibila care face orice, absolut orice ca sa evite potentialul pericol. si
in mod paradoxal, acestea co-exista. 2 bucati sparte una de cealalta. si totusi
impreuna.
eu sunt si
fetita si luptatorul