Sunday, February 22, 2009

 
despre performanta

o chestie care m-a zgiltiit nitel (nu are nici o importanta de unde ... un psiholog) - dincolo de marile performante se afla intotdeauna o mare nesiguranta de sine si o micime launtrica. cel care cauta neincetat performanta cauta de fapt iubirea. face din ce in ce mai multe si mai bine pentru a se face in acceptiunea sa bun de iubit. omul care s-a gasit pe sine insusi nu mai cauta performanta, el exista

si cind te gindesti ca toti oamenii care sunt de succes si apreciati in zona de business pentru dorinta lor neincetata de a performa si de a obtine rezultate din ce in ce mai mari or fi indivizi cu gauri mai mici sau mai mari din punct de vedere afectiv, cautind o iubire ce le-a lipsit ...

ma rog, e trist cumva ca o trasatura catalogata drept punct forte intr-o sfera se construieste probabil pe un mare pustiu in alta sfera si esti apreciat drept viu si activ si plin de forta, in vreme ce acolo undeva la baza e poate un mare gol

... si nu stiu cum dar asta ma duce cu gindul la o poveste pe care probabil ca nu o voi uita niciodata ... despre o catelusa maidaneza - lili - care acum ceva ani, intr-o iarna cu geruri naprasnice, si-a carat unicul pui fatat, ce a murit de frig, toata iarna pina in primavara dupa ea in gura. se purta ca si cum era viu. era o imagine care te cutremura pur si simplu, avea grija de el, il spala, minca cu el linga ea, il plimba dintr-o parte in alta. pur si simplu nu accepta ca e mort. altfel lili era un catel super puternic, sefa haitei din zona blocului nostru, a trait peste 20 ani si a fost vie si in forta pina la capat ...

... asa si noi uneori ne caram cite un "mort" toata viata dupa noi. aparent suntem puternici, vrem din ce in ce mai multe de la noi, ne stabilim neincetat tinte noi si poate cu cit suntem mai puternici in afara cu atit suntem mai firavi inauntru ...

Monday, February 02, 2009

 
pentru tine sau pentru el?
(sau provocari in a-ti creste copilul)

de cind a venit toma ma confrunt cu o gramada de provocari, ma coplesesc o multime de stari contradictorii, imi stau la rindul mintii o sumedenie de intrebari si ma chinuie incercarea obsesiva, ce se afla in mine de pe vremea cind eram ca toma, de a face lucrurile bine - intr-un echilibru sanatos atit pentru mine cit si pentru el ... toate astea adaugindu-se la nesiguranta oricum existenta in job-ul asta nou de crescut copilul

daca ma uit la mine inauntru si ma ascult as face lucrurile intr-un fel simplu, de netagaduit ... provocarea incepe, insa, cind inauntrul asta se ciocneste de inafara - aici reunindu-se o multime de factori / presiuni / opinii / pareri exterioare. daca ar fi dupa cum imi vine mie sa imi cresc copilul lucrurile ar fi usoare, ce te faci insa cind fiecare din jurul tau te bombardeaza cu pareri si opinii despre ce ar trebui sa faci - cum sa il pui la program, nu maninca cind are el chef ci la ore stricte, plinge si tace daca il iei in brate? asta e rasfat ... lasa-l sa invete ca nu primeste cind vrea el, adoarme daca il legeni? te manipuleaza, lasa-l sa doarma singur la el in pat ca e mai bine asa pentru el ... cam asta spun oamenii mari din jurul nostru. multe din astea am auzit in cele 3 luni de viata ale lui toma, de multe ori fiind revoltata ... dar cel mai adesea nesigura, ca vorba ceea eu abia acum invat sa fiu mama ... iar oamenii astia sunt parinti de multa vreme
... si peste toate astea, daca se adauga si presiunea ca trebuie sa te intorci la job in scurt timp, ai mari sanse sa dai intr-o depresie postpartum care cu siguranta nu are nici o legatura cu hormonii de dupa nastere, ci poate doar cu piticii care incep sa dea bairam la mansarda ...

la un moment dat - ca prinsa in capcana, intre ce si cum imi vine mie sa imi cresc copilul si cum imi spune lumea ca ar trebui sa mi-l cresc - m-am intrebat simplu: eu pentru cine fac ce fac, pentru mine sau pentru el? daca imi evaluez actele functie de gradul de buna dispozitie, respectiv iritare si urlete din partea lui toma - raspunsul e evident. cind incerc sa fac lucrurile pentru confortul meu dispare confortul lui toma. si atunci ma intreb din nou - pentru cine facem si ne crestem copiii? pentru noi sau pentru ei?

in lumea asta - care nu mai sta sa se asculte respirind, care a uitat cum este sa traiesti simplu si care parca functioneaza in afara ei, intr-un soi de apendice gata de expulzie, intr-o cadenta straina miezului ce o hraneste, intr-un program dement, de parca se recreaza gol in realitati virtuale asemeni second life, alergind neincetat dupa tinte false - incercam si cel mai adesea reusim sa indesam si sufletele abia poposite pe aici. le dam sa suga la ore fixe, stim noi mai bine cind le e foame (asta daca ii alaptam, ca e mult mai simplu sa le dam biberon, nu ni se lasa sinii si scapam de o grija prea mare cu statul la dispozitia lor). tipa si pling, ii lasam acolo sa nu li se urce la cap. ii parasim la doar citeva luni de viata ca sa ne intoarcem la programul nostru, la job-ul nostru ... ii lasam sa doarma singuri in camerele lor frumos inzorzonate si decorate cind ei au nevoie doar de o imbratisare si o piele calda aproape ... si tot asa oamenii mari si lumea in general transforma copiii in alti oameni mari, la fel de goi si departe de ei insisi si de ceilalti ...

si cu aceasta ocazie bag in pizda ma-sii un principiu cu care m-am crescut toata viata ... ca pe lumea asta venim singuri si plecam tot singuri, deci mai usor cu atasamentele si dependentele emotionale fata de ceilalti ... ne spunem asta doar ca sa uitam de craterul pe care il avem in suflet si pe care l-am umplut cu principii ca sa nu mai doara si l-am legat cu fringhii ca sa nu cedeze ...

si poate singurul lucru ce imi ramine de spus este - creste-ti copilul asa cum vine dinlauntru' de la tine; asculta-i pe toti, ia aminte, dar fa cum simti tu nu cum iti spun altii ... si fa-o pentru el, daca tot l-ai ajutat sa vina pe lumea asta

This page is powered by Blogger. Isn't yours?