Tuesday, September 15, 2015
sa va spun
de ce nu imi place inceputul scolii
in fiecare
septembrie intru intr-o stare de tristete si nostalgie, lacrimile mi se innoada
adesea in barba si totul mi-e ravasit pe dinauntru. de cind ma stiu trec prin
asta. aproape m-am obisnuit, asta nu m-a impiedicat, insa, in fiecare an sa nu
plonjez in a cauta sa inteleg ce declanseaza aceasta stare, sa o respir
integral.
inainte de
a pune laolalta povestea, despre care cred eu, ca a reprezentat declansatorul
acestei stari, as vrea sa fac doua precizari. unu, nici o circumstanta si nici
o situatie din prezent nu poate angaja o traire emotionala atit de puternica,
decit daca se muleaza perfect pe un tipar vechi, din trecut, din copilarie, in
cazul meu. doi, nimic, nici o emotie, stare sau traire nu dispare cu adevarat
pe parcursul unei vieti. e adevarat ca odata ce survine intelegerea si
acceptarea acelei surse ca declansator, ceea ce traiesc nu ma mai copleseste,
nu ma mai suge cu forta, o traiesc, o parcurg, insa cu alta constienta, cu o
detasare, de pe pozitia de observator. am invatat ca nimic nu dispare din
amprenta fiintei, doar isi schimba valenta si forta si in loc sa ma traiasca ea
pe mine, o traiesc eu pe ea.
m-am nascut
linga Tirgoviste, intr-un sat, si am trait acolo pina la aproape 5 ani. m-a
crescut bunica din partea tatalui, iar relatia cu ea a fost una din cele mai
importante relatii din viata mea. a fost fiinta care mi-a oferit neconditionat
iubire si care a fost ancora si reperul meu in ceea ce priveste afectiunea,
iubirea, tandretea. inca e, desi a plecat de atitia si atitia ani dintre noi. inca
imi amintesc degetele ei prin parul meu, cind ma mingiia ore in sir, incercind
sa ma linisteasca, soaptele ei, mirosul ei, pielea ei. si acum, cind imi e
greu, ma conectez la iubirea ei neconditionata. in anul ala, inainte de a
implini 5 ani, parintii mei au decis sa ne mutam toti in Bucuresti, deci sa
plec de la bunica. parca vad, prin ochii copilului de atunci, Dacia plina de
bagaje, cu o plapuma si doua perne indesate in spate, la luneta, ai mei in
fata, eu si fratele meu mai mic pe bancheta din spate. era septembrie. si
pentru mine lumea se sfirsea. ma uitam la ea, la bunica, in fata portii, cu
lacrimi in ochi, stringindu-si miinile, aproape fringindu-le, ca sa reuseasca
sa se tina dreapta pina ce masina urma sa dispara din raza ei vizuala. ochi in
ochi, lacrimi in lacrimi, imi amintesc gestul ei de la revedere, cum mi-a facut
cu mina, iar in mine murea lumea intreaga. in secundele alea, ochi in ochi cu
ea, in orele alea pina la Bucuresti si in toate zilele si anii ce au urmat, ceva
din copilul de atunci a murit putin cite putin.
in
Bucuresti, am trait singuratatea. singuratatea din lipsa afectiunii, a iubirii,
a miinilor ei care intotdeauna stiau cum sa ma aline, cum sa ma tina in brate.
am plins pina in adincurile pamintului si pina la cer de dor, de singuratate,
de nimeni care sa fie acolo sa ma contina.
septembrie,
in copilul din mine, a insemnat pierderea a ceva esential, pe care intr-un fel
anume, greu de inteles, l-am cautat toata viata si inca il caut uneori in
ceilalti, in exterior … atunci cind ma ratacesc si uit ca de fapt e inauntru.
m-au dat la
gradinita atunci, in acel septembrie. fetitei crescute la tara i-a fost greu sa
se adapteze. educatoarele nu prea au fost de ajutor. vorbele grele, umilinta,
jignirile din partea lor, bataile si pedepsele pe care le primeam adesea au
lasat urme adinci. atunci copilul s-a inchis pentru prima oara, construind primele
ziduri.
urmatorul
septembrie a insemnat inceputul scolii. imi aduc aminte cit de pierduta eram,
habar nu aveam ce se vroia de la mine. viata mea era aproape exclusiv
interioara, in cea exterioara nu ma regaseam si o percepeam doar ca pe o sursa
de durere. fetita de atunci a trebuit sa construiasca o lume inauntru, care sa
contina iubirea, pentru ca in cea exterioara era doar un hau, un pustiu, lipsit
de viata. lumea fara iubire era moarta.
primii ani
de scoala cu toate lunile lor de septembrie au fost fantomatici, cumva. eram un
fel de alien, venit de pe alta planeta, nu intelegeam nimic din ce se vroia de
la mine, bai da’ nimic! (tata si acum imi
povesteste ca el era convins ca eram varza, batuta rau in cap) … statul in
banca nemiscata, uniforma si bentita, ceea ce trebuia sa fac, pagini de
liniute, bastonase, scrisul, socotitul, totul – mi se pareau complet lipsite de
sens. in lumea interioara totul era posibil, traiam universul intreg, in lumea
de afara parca eram bagata cu forta intr-o cutie de chibrituri, in care inghetam,
nimic nu mai functiona, ma simteam strivita, simteam cum mi se taie aripile. imi
amintesc cu claritate ca abia in clasa a 5-a s-a produs un declic, a fost un
moment asa de WOW! – am inteles cum functiona sistemul, ce trebuia sa fac, care
erau regulile, ce se astepta de la mine, cum trebuia sa joc. Si guess what, din
momentul ala din proasta clasei, am devenit premianta clasei J. Am invatat jocul, cu regulile lui …
si a inceput sa imi placa, e adevarat. viata toata e un mare joc (asta am
inteles mai tirziu), realitatea este un joc … bucati infinite de perceptii ale realitatii,
fiecare cu locul ei de joaca … fiecare joc, cu regulile lui.
am fost
copil cu cheia de git din clasa 1. ai mei plecau dimineata devreme, il luau si
pe fratele meu cu ei pentru ca il duceau la gradinita. abia dupa 3-4 dupa
amiaza se intorcea mama, impreuna cu fratele meu. viata mea se intimpla cu
adevarat dupa ce se termina scoala pina se intorcea mama. imi amintesc ca incet, incet am descoperit
bucuria de a umbla pe strazi, de a explora lumea altfel. stiam la ce ora se
intoarce mama, asa ca imediat dupa scoala, porneam la drum, studiam strazile
(la inceput din cartier, apoi am ajuns din ce in ce mai departe, foarte
departe), oamenii, copacii si plantele. stateam ore in sir uitindu-ma la cer,
urmarind frunzele miscate de vint, priveam oamenii, insectele, viata … cream
povesti intregi, eram libera si asta imi aducea o mare bucurie. acum,
uitindu-ma in urma, ma intreb cum naibii de nu m-a luat nimeni pe sus ca sunt
singura pe strazi. o singura data am intirziat acasa si am ajuns dupa mama,
mi-am luat o bataie crincena atunci.
… eu cred
ca in general ce se petrece la virsta asta, adica momentul in care intram la scoala, scoala asa cum e ea acum, ucide
putin cite putin copilul din noi. ii taie aripile. habar nu am cum sau daca ar
putea fi altfel. uneori ma intreb daca nu e parte intrinseca din viata asta
aici, din viata de om … habar nu am, cu adevarat … stiu doar ca e atit de
important sa pastram vie - toata viata noastra - bucuria aia a copilului, in care totul este posibil,
lumea aia plina de iubire magica … in care orice vis se poate indeplini in
lumea asta … pentru ca altfel nu am mai fi vii, ci morti dinainte de a muri …
si imi spun in fiecare zi ca pe T o sa il indrum sa pastreze acel echilibru.