Friday, April 25, 2008

 
bebe-jurnal (1)

ei, mi-a luat ceva pina mi-am luat inima in dinti sa vorbesc despre el/ea-bebe. sunt emotionata si fericita, sunt cumva in reorganizare din toate punctele de vedere - fizic, emotional, sunt speriata uneori, curioasa si entuziasmata ca un copil alteori. sunt multe ... asa deodata si in acelasi timp.

in afara de programul artistic de greturi si voma aproape zilnic, chiar si de mai multe ori pe zi, mi s-au schimbat nevoile alimentare, eu care aproape nu mincam carne - acum as minca aproape zilnic piept de pui si oua, am trecut de la apa plata la apa cu bule si ma intreb cum de mi-a placut vreodata apa plata (acelasi lucru ma intrebam inainte cum de le-o placea oamenilor apa cu bule), de la foarte, foarte multe dulciuri pe zi inainte - acum aproape nu ma ating de ele.

ultima oara l-am vazut pe bebe la ecograf acum citeva zile - e fascinant sa stii cum creste in tine un mic pui viu. uneori nu imi vine sa cred, parca uit si cind imi aduc aminte ... ooops chiar e acolo si creste odata cu mine cumva. la virsta asta (12 saptamini) e de fapt o inima mare, mare, cit jumatate din trupusor, cu minute si piciorute clar conturate, capsor cu toate cele, un stomacel mic de tot ... arata deja ca un omulet. si face ca toate alea pe acolo, da din miini si din picioare, se agita in continuu ... chiar ma gindeam i have a bad feeling! daca acuma face asa, pe la vreo 5 luni sa vezi ce suturi imi trage.

si inca o chestie, am devenit parca si mai receptiva la lucruri de o vreme incoa' - sunt inconjurata permanent de prezente cunoscute si necunoscute. unele ma bucura, altele ma infricoseaza ... o sa mai vorbesc despre asta

Tuesday, April 22, 2008

 
despre minciuni

cind eram mica si chiar pina in facultate minteam adesea. pe ai mei in 99,9% din cazuri. imi amintesc de scoala primara, cum plecam de la scoala si in loc sa merg acasa mergeam sa ne plimbam, eu si o colega, pe strazi, prin parcuri ... in fiecare zi ne propuneam sa exploram alta zona, cit mai departe de casa. era un fel de quest al unor copii care se jucau cu spatiile, cu oamenii, cu limitele lor. si am continuat acest quest pina prin facultate. asa am crescut. asa m-am crescut. asa am invatat despre lume si oameni, dar mai ales despre mine. iar ca sa pot sa imi intreprind calatoriile – exterioare sau interioare - minteam adesea. puteam sa o fac probabil si fara sa mint, dar imi doream atit de mult sa fiu diferita si altfel incit specialul mi-l pastram prin izolare si protejare de ce era in jurul meu. mi-l amintesc pe tata care imi spunea – de fiecare data dupa ce ma prindea cu minciuna – daniela, minciuna iese intotdeauna la iveala, cu cit o ascunzi mai mult cu atit vine dupa tine si te face de rusine. era adevarat, mi-am dat seama de asta cu timpul. el insa nu a invatat niciodata, desi o spunea frumos.

... ma gindesc ca cel mai adesea mintim pentru ca nu suntem ok cu ceea ce facem ... cu ceea ce suntem. poate daca am asuma si integra fiinta noastra deplin sau toate actele noastre fata de lume, nu ar mai fi nevoie sa mintim ... sau mai mult decit atit anumite lucruri nu le-am mai face, nu ne-ar mai veni sa le facem. ne-am putea duce cu sinceritate, deschisi, cu sufletul la vedere atit fata de noi, cit si fata de ceilalti ...

Wednesday, April 16, 2008

 

visez
mari albastre, imense, pline de pesti uriasi carora in loc de solzi sau piele neteda le creste iarba de un verde inchis intens pe corp. azi noapte i-am mingiiat la nesfirsit, mi-am strecurat degetele reci prin iarba deasa si calda de la trupul lor, iar ei se apropiau de mine, ma atingeau delicat precum niste copii dornici de afectiune si tandrete. iar marea si cu mine si cu pestii mari acoperiti de iarba verde pe trup formam un dans stravechi, o mandala ce imi amintea de leganatul copilului la sin, de dansul iubirii inainte de a te contopi in dragoste cu celalalt ... de vorbele vintului atunci cind trece tiptil prin copaci si prin pielea ta. de soapta proprie ce ti-o susuri cald in ureche atunci cind esti trist si plingi, de propriile-ti degete ce isi ating pielea ca sa mingiie ... de ochi in ochi si atingere pe atingere. de iubire.
visele mele vin din alta parte. ele traiesc si respira. sunt liantul ce ma tine laolalta, aerul de aici si de acolo. visele mele sunt ochii mei. amindoi si poate chiar mai multi de doi. sunt desene din alte lumi. cuvinte uitate. trairi nestiute. sunt portile mele.

Sunday, April 06, 2008

 
nu stiu sau oceanul-minte

... nu stiu cum sa imi fac bucatelele de amintiri ce dor precum o rana cruda si vie ... barcute de hirtie si sa le dau drumul sa curga la vale din oceanul meu minte. mintea mea e un ocean imens care cuprinde toate timpurile si toate secundele, toate imaginile si toate trairile, toate sunetele si toate cuvintele rostite sau nerostite, toate atingerile si toate respingerile, toate iubirile si toate plecarile, toate distantele si toate zilele, toate lacrimile si toate noptile, toate susurile si toate josurile, toate cerurile si toate iadurile ... pe mine toata si pe toti ...

... nu stiu cum sa creez o zona de nimic in care sa indes toate particulele de durere si ele sa dispara ... sau poate as putea sa fac un filtru imens pe care sa-l plasez fix in mijlocul oceanului-minte si prin el sa trec tot si toate .... sa le trec si rastrec pina isi schimba structura si textura si le dispare durerea ... sau sa fac o bagheta magica sa le ating usor, sa le soptesc ... iar ele sa se transforme ...

pe vremuri, cind eram mica, ma prefaceam ca nu exista, cind le vedeam itindu-se asa de niciunde, fugeam repede, repede pacalindu-ma ca nu exista. in timp, cind am mai crescut, le-am acceptat. m-am dus la ele, le-am privit in ochi ... cu incrincenare uneori, cu tristete alteori ... cu ciuda, cu vinovatie, cu duiosie. le-am acceptat. sunt picaturile mele de durere din oceanul meu -minte. ma credeam curajoasa ca nu le las sa ma sperie. cind am crescut si mai mare, mi-am dat seama cum curajul nu e nimic de care sa te simti asa mindru

bucatelele mele de durere sunt de fapt fantomele mele, pe care nu mai conteaza daca le privesc cu curaj in ochi ... pentru ca se intimpla uneori sa ma priveasca ele fix in ochi cu neobrazare, cu putere, cu tupeu ... iar eu nu stiu ce sa le spun. imi doresc doar sa dispara. imi doresc sa le pot pierde. tot ce m-a durut vreodata ... acolo undeva adinc ... s-a transformat intr-o picatura de durere ... pe care nu stiu cum sa o pierd ...

caut invatator care stie sa-mi arate cum sa pierd picaturi de durere din oceanul-minte ...

This page is powered by Blogger. Isn't yours?