Sunday, April 06, 2008
nu stiu sau oceanul-minte
... nu stiu cum sa imi fac bucatelele de amintiri ce dor precum o rana cruda si vie ... barcute de hirtie si sa le dau drumul sa curga la vale din oceanul meu minte. mintea mea e un ocean imens care cuprinde toate timpurile si toate secundele, toate imaginile si toate trairile, toate sunetele si toate cuvintele rostite sau nerostite, toate atingerile si toate respingerile, toate iubirile si toate plecarile, toate distantele si toate zilele, toate lacrimile si toate noptile, toate susurile si toate josurile, toate cerurile si toate iadurile ... pe mine toata si pe toti ...
... nu stiu cum sa creez o zona de nimic in care sa indes toate particulele de durere si ele sa dispara ... sau poate as putea sa fac un filtru imens pe care sa-l plasez fix in mijlocul oceanului-minte si prin el sa trec tot si toate .... sa le trec si rastrec pina isi schimba structura si textura si le dispare durerea ... sau sa fac o bagheta magica sa le ating usor, sa le soptesc ... iar ele sa se transforme ...
pe vremuri, cind eram mica, ma prefaceam ca nu exista, cind le vedeam itindu-se asa de niciunde, fugeam repede, repede pacalindu-ma ca nu exista. in timp, cind am mai crescut, le-am acceptat. m-am dus la ele, le-am privit in ochi ... cu incrincenare uneori, cu tristete alteori ... cu ciuda, cu vinovatie, cu duiosie. le-am acceptat. sunt picaturile mele de durere din oceanul meu -minte. ma credeam curajoasa ca nu le las sa ma sperie. cind am crescut si mai mare, mi-am dat seama cum curajul nu e nimic de care sa te simti asa mindru
bucatelele mele de durere sunt de fapt fantomele mele, pe care nu mai conteaza daca le privesc cu curaj in ochi ... pentru ca se intimpla uneori sa ma priveasca ele fix in ochi cu neobrazare, cu putere, cu tupeu ... iar eu nu stiu ce sa le spun. imi doresc doar sa dispara. imi doresc sa le pot pierde. tot ce m-a durut vreodata ... acolo undeva adinc ... s-a transformat intr-o picatura de durere ... pe care nu stiu cum sa o pierd ...
caut invatator care stie sa-mi arate cum sa pierd picaturi de durere din oceanul-minte ...
... nu stiu cum sa imi fac bucatelele de amintiri ce dor precum o rana cruda si vie ... barcute de hirtie si sa le dau drumul sa curga la vale din oceanul meu minte. mintea mea e un ocean imens care cuprinde toate timpurile si toate secundele, toate imaginile si toate trairile, toate sunetele si toate cuvintele rostite sau nerostite, toate atingerile si toate respingerile, toate iubirile si toate plecarile, toate distantele si toate zilele, toate lacrimile si toate noptile, toate susurile si toate josurile, toate cerurile si toate iadurile ... pe mine toata si pe toti ...
... nu stiu cum sa creez o zona de nimic in care sa indes toate particulele de durere si ele sa dispara ... sau poate as putea sa fac un filtru imens pe care sa-l plasez fix in mijlocul oceanului-minte si prin el sa trec tot si toate .... sa le trec si rastrec pina isi schimba structura si textura si le dispare durerea ... sau sa fac o bagheta magica sa le ating usor, sa le soptesc ... iar ele sa se transforme ...
pe vremuri, cind eram mica, ma prefaceam ca nu exista, cind le vedeam itindu-se asa de niciunde, fugeam repede, repede pacalindu-ma ca nu exista. in timp, cind am mai crescut, le-am acceptat. m-am dus la ele, le-am privit in ochi ... cu incrincenare uneori, cu tristete alteori ... cu ciuda, cu vinovatie, cu duiosie. le-am acceptat. sunt picaturile mele de durere din oceanul meu -minte. ma credeam curajoasa ca nu le las sa ma sperie. cind am crescut si mai mare, mi-am dat seama cum curajul nu e nimic de care sa te simti asa mindru
bucatelele mele de durere sunt de fapt fantomele mele, pe care nu mai conteaza daca le privesc cu curaj in ochi ... pentru ca se intimpla uneori sa ma priveasca ele fix in ochi cu neobrazare, cu putere, cu tupeu ... iar eu nu stiu ce sa le spun. imi doresc doar sa dispara. imi doresc sa le pot pierde. tot ce m-a durut vreodata ... acolo undeva adinc ... s-a transformat intr-o picatura de durere ... pe care nu stiu cum sa o pierd ...
caut invatator care stie sa-mi arate cum sa pierd picaturi de durere din oceanul-minte ...
# posted by I-Dana @ 9:28 AM 
Comments:
<< Home
Nu uita sa ne spui daca l-ai gasit ! Poate ca fantomele sunt menite sa ramana fantome ale sufletului si ale mintii ca sa ne arate unde nu mai vrem sa ajungem...
# posted by 
: 3:13 AM
: 3:13 AM
se va intampla! te vei trezi intr-o dimineata cand soarele va lumina altfel si vei simti ca totul e inaintea ta, nici nu ti-ai dat seama cand a inceput si ca e frumos! vei intelege ca durerile au avut probabil rostul lor: sa te invetete sa ocrotesti si sa pretuiesti ceea ce vei avea!
# posted by : 1:55 AM
: 1:55 AM
@hirinuca: poate .. exista insa si momente in care nu decizi tu daca ajungi sau nu acolo. si cu alea ce te faci? :-*
@carmen: sunt multe momente in care sunt sigura de asta ...
@rux: poate :-*
Post a Comment
@carmen: sunt multe momente in care sunt sigura de asta ...
@rux: poate :-*
<< Home
