Friday, January 15, 2016

 
eu sunt si fetita si luptatorul


aveam vreo 8 ani, as zice, nu imi aduc aminte exact. stateam in patul din camera mea din berceni si intr-un mod ciudat puteam vedea dinspre mine si inspre mine. aveam febra. febra mare, 40 - isi aduce mama aminte. dupa vreo doua zile de febra asa de mare, au trebuit pina la urma sa ma duca la spital, la grigore alexandrescu, le era frica ca mor. imi aduc aminte atit de clar ce am trait atunci. cum puteam sa vad camera si oamenii din jur, si totusi, intr-un mod inexplicabil sa ma vad dinafara, din exterior, zacind in pat. eram si nu eram acolo. eram constienta de realitatea imediata – de camera, de cei prezenti, dar in acelasi timp pluteam intr-un spatiu dincolo de acea realitate. o singura secunda si puteam sa ies din mine, din corp, si sa ma vad din afara. eram intr-un fel curios intre lumi. iar copilul dana isi dorea sa ramina in acel spatiu dincolo de realitatea imediata. i se parea ca ar fi cel mai potrivit asa. lumea intreaga si viata i se pareau atit de greu de dus, doar durere, frica, singuratate si lipsa de iubire. nu era prima oara cind traiam asa … intre lumi, suspendata intre realitatea imediata si ceva dincolo de ea. incepusem sa traiesc asta atunci cind bunicul venea noaptea beat si se transforma intr-o bestie violenta plina de pofte carnale. cind ne ascundeam intr-o camera mica fara ferestre, eu si bunica, de frica lui – atunci cind nu reuseam sa fugim din casa pe a doua usa a casei si sa petrecem toata noaptea pe ulitele satului – iar el izbea in usa, urlind pina o darima, iar eu lesinam in momentul in care imi dadeam seama ca usa o sa cedeze. nu era chiar un lesin, era un fel de fuga. ieseam cumva din corp si pluteam suspendata intre lumi. amintirile cu ce se intimpla dupa ce ma prindea au fost blocate in inconstient ani de zile, iar in momentul in care au iesit in constient aproape ca m-au ucis. si mai apoi in timpul operatiei de la ochi la 13 ani, cind in timpul anesteziei erau gata sa ma piarda din cauza unor probleme cu anestezia, iar eu m-am trezit suspendata, intr-un fel imposibil de explicat, pe tavan si vedeam sala de operatii, corpul meu pe patul de operatii si doctorii agitindu-se in jurul meu, incercind sa ma salveze. imi amintesc ca si cum a fost ieri tot ce s-a intimplat, ce au spus doctorii, ce faceau asistentele, cum se miscau in jurul corpului inert, al meu, de pe patul de operatii. si iarasi eram in spatiul ala suspendat, o lume alb stralucitoare, in care nimic nu era si totul era, in care simteam un fel de bine absolut, o iubire neconditionata, iar uneori eram inconjurata de niste contururi ca niste fiinte eterice, pline de prezenta si iubire care doar ma contineau intr-un cerc perfect, eu in mijlocul lor. imi amintesc ca am crezut ca asa trebuie sa arate ingerii. si simteam ca parca tocmai strabatusem un labirint ingrozitor de complicat, prin care nu mai vroiam sa ma intorc. mi-era atit de bine acolo, in lumea aia alb laptoasa plina de iubire.
copilul de atunci traia in lume doar frica, groaza pura. si lipsa de protectie. de continere. o nevoie viscerala de a fi in siguranta si de a avea pe cineva care sa fie linga el. si de fapt de fiecare data, nimeni si nimic nu au reusit sa il protejeze … cu vremea, a reusit sa dezvolte un mecanism imbatabil de aparare, o platosa imensa, cu o putere greu de imaginat, astfel incit niciodata, dar niciodata sa nu mai fie vulnerabil, expus, batut, agresat, abuzat, neputincios si singur.


2 bucati de suflet. o fetita mica sugrumata de frica, care isi spunea ca pe o mantra “vreau sa se termine. vreau sa se termine. o sa fie bine. o sa fie bine” si un luptator … parca de sumo, inarmat cu cele mai abile tehnici de a controla realitatea, care vede si prevede, ca nu cumva sa mai fie vreodata luat pe nepregatite, prins in capcana. ambele in acelasi om. 2 bucati de suflet sparte. 2 realitati interioare atit de opuse, de diferite, aproape de imposibil de reconciliat.
si au trecut multi ani de atunci, insa ele sunt la fel de prezente in amprenta fiintei. am lucrat cu ele in mii de ore de terapie, le-am inteles, le-am constientizat … insa in anii astia am invatat ca nimic nu dispare, nimic. totul e acolo. se schimba doar perspectiva din care ma uit la ele.


frica si groaza fetitei reapar cu forta uraganului de fiecare data cind T se imbolnaveste. eu cred ca spaimele noastre legate de proprii nostri copii au legatura cu experientele personale ale copilului din noi. circumstante care sunt similare cu propriile noastre experiente determina cele mai cumplite panici. mor de frica cind T face febra mare si il simt cum intra in acel spatiu dintre lumi. ultima data cind halucina la febra foarte mare si a facut inconstient pe el, am paralizat. fetita a aparut cu o forta care m-a doborit. inghet de frica la orice gest din partea oricui care are iz de agresiune inspre T. ani de zile dupa ce l-am nascut aveam cosmaruri ca este agresat sexual de un barbat.
emotional, in situatii limita fetita ingrozita, paralizata de frica re-apare, irumpe cu o forta de neoprit. la nivel de actiune, sunt luptatorul urias cu o putere incredibila care face orice, absolut orice ca sa evite potentialul pericol. si in mod paradoxal, acestea co-exista. 2 bucati sparte una de cealalta. si totusi impreuna.


eu sunt si fetita si luptatorul


Tuesday, September 15, 2015

 

sa va spun de ce nu imi place inceputul scolii

in fiecare septembrie intru intr-o stare de tristete si nostalgie, lacrimile mi se innoada adesea in barba si totul mi-e ravasit pe dinauntru. de cind ma stiu trec prin asta. aproape m-am obisnuit, asta nu m-a impiedicat, insa, in fiecare an sa nu plonjez in a cauta sa inteleg ce declanseaza aceasta stare, sa o respir integral.

inainte de a pune laolalta povestea, despre care cred eu, ca a reprezentat declansatorul acestei stari, as vrea sa fac doua precizari. unu, nici o circumstanta si nici o situatie din prezent nu poate angaja o traire emotionala atit de puternica, decit daca se muleaza perfect pe un tipar vechi, din trecut, din copilarie, in cazul meu. doi, nimic, nici o emotie, stare sau traire nu dispare cu adevarat pe parcursul unei vieti. e adevarat ca odata ce survine intelegerea si acceptarea acelei surse ca declansator, ceea ce traiesc nu ma mai copleseste, nu ma mai suge cu forta, o traiesc, o parcurg, insa cu alta constienta, cu o detasare, de pe pozitia de observator. am invatat ca nimic nu dispare din amprenta fiintei, doar isi schimba valenta si forta si in loc sa ma traiasca ea pe mine, o traiesc eu pe ea.

m-am nascut linga Tirgoviste, intr-un sat, si am trait acolo pina la aproape 5 ani. m-a crescut bunica din partea tatalui, iar relatia cu ea a fost una din cele mai importante relatii din viata mea. a fost fiinta care mi-a oferit neconditionat iubire si care a fost ancora si reperul meu in ceea ce priveste afectiunea, iubirea, tandretea. inca e, desi a plecat de atitia si atitia ani dintre noi. inca imi amintesc degetele ei prin parul meu, cind ma mingiia ore in sir, incercind sa ma linisteasca, soaptele ei, mirosul ei, pielea ei. si acum, cind imi e greu, ma conectez la iubirea ei neconditionata. in anul ala, inainte de a implini 5 ani, parintii mei au decis sa ne mutam toti in Bucuresti, deci sa plec de la bunica. parca vad, prin ochii copilului de atunci, Dacia plina de bagaje, cu o plapuma si doua perne indesate in spate, la luneta, ai mei in fata, eu si fratele meu mai mic pe bancheta din spate. era septembrie. si pentru mine lumea se sfirsea. ma uitam la ea, la bunica, in fata portii, cu lacrimi in ochi, stringindu-si miinile, aproape fringindu-le, ca sa reuseasca sa se tina dreapta pina ce masina urma sa dispara din raza ei vizuala. ochi in ochi, lacrimi in lacrimi, imi amintesc gestul ei de la revedere, cum mi-a facut cu mina, iar in mine murea lumea intreaga. in secundele alea, ochi in ochi cu ea, in orele alea pina la Bucuresti si in toate zilele si anii ce au urmat, ceva din copilul de atunci a murit putin cite putin.

in Bucuresti, am trait singuratatea. singuratatea din lipsa afectiunii, a iubirii, a miinilor ei care intotdeauna stiau cum sa ma aline, cum sa ma tina in brate. am plins pina in adincurile pamintului si pina la cer de dor, de singuratate, de nimeni care sa fie acolo sa ma contina.

septembrie, in copilul din mine, a insemnat pierderea a ceva esential, pe care intr-un fel anume, greu de inteles, l-am cautat toata viata si inca il caut uneori in ceilalti, in exterior … atunci cind ma ratacesc si uit ca de fapt e inauntru.

m-au dat la gradinita atunci, in acel septembrie. fetitei crescute la tara i-a fost greu sa se adapteze. educatoarele nu prea au fost de ajutor. vorbele grele, umilinta, jignirile din partea lor, bataile si pedepsele pe care le primeam adesea au lasat urme adinci. atunci copilul s-a inchis pentru prima oara, construind primele ziduri.

urmatorul septembrie a insemnat inceputul scolii. imi aduc aminte cit de pierduta eram, habar nu aveam ce se vroia de la mine. viata mea era aproape exclusiv interioara, in cea exterioara nu ma regaseam si o percepeam doar ca pe o sursa de durere. fetita de atunci a trebuit sa construiasca o lume inauntru, care sa contina iubirea, pentru ca in cea exterioara era doar un hau, un pustiu, lipsit de viata. lumea fara iubire era moarta.

primii ani de scoala cu toate lunile lor de septembrie au fost fantomatici, cumva. eram un fel de alien, venit de pe alta planeta, nu intelegeam nimic din ce se vroia de la mine, bai da’ nimic! (tata si acum imi povesteste ca el era convins ca eram varza, batuta rau in cap) … statul in banca nemiscata, uniforma si bentita, ceea ce trebuia sa fac, pagini de liniute, bastonase, scrisul, socotitul, totul – mi se pareau complet lipsite de sens. in lumea interioara totul era posibil, traiam universul intreg, in lumea de afara parca eram bagata cu forta intr-o cutie de chibrituri, in care inghetam, nimic nu mai functiona, ma simteam strivita, simteam cum mi se taie aripile. imi amintesc cu claritate ca abia in clasa a 5-a s-a produs un declic, a fost un moment asa de WOW! – am inteles cum functiona sistemul, ce trebuia sa fac, care erau regulile, ce se astepta de la mine, cum trebuia sa joc. Si guess what, din momentul ala din proasta clasei, am devenit premianta clasei J. Am invatat jocul, cu regulile lui … si a inceput sa imi placa, e adevarat. viata toata e un mare joc (asta am inteles mai tirziu), realitatea este un joc … bucati infinite de perceptii ale realitatii, fiecare cu locul ei de joaca … fiecare joc, cu regulile lui.

am fost copil cu cheia de git din clasa 1. ai mei plecau dimineata devreme, il luau si pe fratele meu cu ei pentru ca il duceau la gradinita. abia dupa 3-4 dupa amiaza se intorcea mama, impreuna cu fratele meu. viata mea se intimpla cu adevarat dupa ce se termina scoala pina se intorcea mama. imi amintesc ca incet, incet am descoperit bucuria de a umbla pe strazi, de a explora lumea altfel. stiam la ce ora se intoarce mama, asa ca imediat dupa scoala, porneam la drum, studiam strazile (la inceput din cartier, apoi am ajuns din ce in ce mai departe, foarte departe), oamenii, copacii si plantele. stateam ore in sir uitindu-ma la cer, urmarind frunzele miscate de vint, priveam oamenii, insectele, viata … cream povesti intregi, eram libera si asta imi aducea o mare bucurie. acum, uitindu-ma in urma, ma intreb cum naibii de nu m-a luat nimeni pe sus ca sunt singura pe strazi. o singura data am intirziat acasa si am ajuns dupa mama, mi-am luat o bataie crincena atunci.

… eu cred ca in general ce se petrece la virsta asta, adica momentul in care intram la scoala, scoala asa cum e ea acum, ucide putin cite putin copilul din noi. ii taie aripile. habar nu am cum sau daca ar putea fi altfel. uneori ma intreb daca nu e parte intrinseca din viata asta aici, din viata de om … habar nu am, cu adevarat … stiu doar ca e atit de important sa pastram vie - toata viata noastra - bucuria aia a copilului, in care totul este posibil, lumea aia plina de iubire magica … in care orice vis se poate indeplini in lumea asta … pentru ca altfel nu am mai fi vii, ci morti dinainte de a muri …
si imi spun in fiecare zi ca pe T o sa il indrum sa pastreze acel echilibru.

Thursday, May 07, 2015

 
Fragilitate

Ieri am insotit-o pe I pe ultimul drum, iar in noaptea ce a urmat am visat delfini. Erau pe fundul oceanului intr-o capcana. Capcana luase forma unei case, casa copilariei mele… cu multe intrari si multe iesiri. Ca un labirint de necuprins si de neinteles. Atit de izbitoare cele doua trairi – acele animale de o frumusete divina, de o gratie si vastitate prin forma, atingere, miscare, sunet … in contrast cu capcana, cu pericolul, cu sentimentul de frica care te impinge sa fugi sau sa ingheti, sa lupti sau sa te lasi, sa zbori sau sa te fringi … si niciodata nu stii ce urmeaza cu adevarat.

Visele mele exprima starile fiintei mele. Jung spunea ca visele sunt oneste, ele nu mint niciodata. Contin adevarul in sine. Si de asta il iubesc pe Jung. Era onest cu el insusi si cu ceilalti. Dar mai ales cu respect pentru tot ce traia.

In noaptea de dinainte sa moara I, am visat ca eram undeva pe un deal, noaptea, asezata pe spate, priveam cerul, iar cerul s-a apropiat de pamint si mi-a oferit stelele in cel mai de gratie spectacol. Stele care se miscau in grupuri distincte, clare, formind imagini ca de geometrie sacra. Mandale adevarate. Iar acolo pe iarba, in noaptea instelata, cu spatele lipit de pamint am trait una din cele mai grandioase senzatii de divin … la citiva metri mai incolo, in mijlocul unei hale gen discoteca era un soi de harababura de nedescris, cu multa aglomeratie, galagie, confuzie … ca viata … asa cum o traim adesea.

La moartea lui I am trait confuzie. Si frica. Si o totala lipsa de sens. Iar in zilele alea, am invatat poate una din cele mai de pret lectii – am invatat sa pretuiesc Fragilitatea. Am invatat respectul si umilinta in fata Marii Creatii. De atitea ori, m-am crezut desteapta pamintului, am crezut ca stiu lucruri, ca le inteleg, ca stiu eu cum stau lucrurile. In acel spatiu al Fragilitatii – nu stii nimic, nu esti nimic, doar esti. Si tot ceea ce poti face este sa te apleci cu respect in fata maretiei a tot ceea ce exista, in fata Marii Creatii … fie ca se manifesta ca un moment de gratie, ca bucurie pura, iubire sau ca moarte, confuzie, durere, frica.  Intr-un fel anume sunt parte din aceasta Mare Creatie si dansez odata cu ea intr-un dans. Un dans care nu are sens, dar are armonie. Un joc pe care nu il inteleg, dar are ordine cumva. O ordine dincolo de mine, mai presus de mine, ce se impleteste cu o ordine din mine … ca doua fire nevazute, eu si dincolo de mine …

Fragilitate e punctul acela de granita intre o stare de gratie, ecstatica, de bine absolut si de cealalta parte de spaima, contorsionarea pina la dementa a fricii, a lipsei de sens, a confuziei dusa la extrem.

Fragilitate e cind ajungi sa simti in exact aceeasi secunda cele doua stari – spaima / gratie; frica / incredere; iubire / confuzie; bucurie / groaza … le stii pe amindoua, sunt precum niste valuri ale aceluiasi ocean. Iar oceanul esti chiar tu.

Fragilitate e cind durerea te cuprinde, te indoaie, te izbeste de pamint … dar poti observa si trai bogatia frunzelor de primavara din copacii tocmai treziti la viata si e doar bucurie.

Fragilitate e cind frica precum o smoala usoara si densa in acelasi timp se iteste in tine …  dar vezi zimbetul copilului din fata ta sau norii care usor si blind se misca pe cerul albastru curat sau auzi cintecul unei pasari in copacul din fata ferestrei si e doar iubire.


Fragilitate e cind toata viata cauti iubire si atunci cind crezi ca ai gasit-o, mori din aceasta viata.

Fragilitate e cind corpul iti este templu si il distrugi decapitindu-l in moarte prin cel mai groaznic accident.

Fragilitate e viata. Si moartea. Si trecerile dintre ele. Toate in oceanul Vietii.

Wednesday, April 15, 2015

 
cind parintii se despart …

mi-am propus sa pun laolalta niste elemente legate de acest subiect, inspirat cumva si de aceste sarbatori. intotdeauna sarbatorile sunt momente in care se reactiveaza trairi mai intense in mine, legate de despartire, pentru ca noi cultural am invatat ca sarbatoarea este un moment in care familia se reuneste si dincolo de celebrarea sarbatorii, se celebreaza familia laolalta

ca de obicei, precizez ca ceea ce eu scriu se bazeaza pe experienta mea personala si cu siguranta nu se poate generaliza

incerc sa constitui acest articol din perspectiva copilului dintr-o familie, in care parintii aleg sa se desparta, asa ca niste directii, sfaturi …

fii sincer fata de copil si comunica-i ceea ce se intimpla sau ceea ce urmeaza sa se intimple, indiferent de virsta

chiar daca copilul are sub 1 an sau peste, vorbeste sau nu vorbeste, intelege sau nu intelege rational ce se intimpla, intotdeauna el simte. daca exista tensiuni intre parinti, chiar daca acestia nu se cearta in fata copilului (ceea ce e de dorit!) sau nu ii spun ce se intimpla, el oricum la un nivel al simtirii stie ca ceva se intimpla. el insusi va manifesta prin traire si comportament fix ceea ce traiesc parintii. si e important sa pui in cuvinte tu ca parinte acele trairi. chiar daca ti se pare ca nu intelege, faptul ca tu vorbesti despre asta il ajuta sa isi puna laolalta niste emotii si trairi pe care le traieste doar la un nivel inconstient, foarte subtil

lui T i-am scris la un moment dat o scrisoare in care ii povesteam ceea ce se intimpla, ceea ce eu traiam. si abia dupa ce am putut sa pun eu in cuvinte, prin acea scrisoare, am putut sa ii vorbesc cu adevarat despre ce se intimpla, de ce uneori eram trista, plingeam si imi era greu. T avea undeva spre 3 ani, cind am reusit sa pot sa vorbesc cu el si cu siguranta habar nu avea rational ce ii povesteam eu acolo, dar energia cuvintelor mele, faptul ca eram sincera cu el a facut o schimbare

inainte de a ne desparti propriu zis i-am spus lui T, i-am povestit exact pe pasi ce urmeaza sa se intimpla. dar cel mai important, i-am spus ca indiferent daca eu, ca femeie si tatal lui, ca barbat ne despartim, noi vom ramine pentru totdeauna parintii lui, mama si tata. am pus accent pe faptul ca suntem foarte bucurosi ca el e copilul nostru, ca il iubim foarte tare si chiar daca femeia si barbatul se despart, raminem parinti pentru el, pentru totdeauna. un alt lucru important, ca nu el e vinovat pentru aceasta despartire – de multe ori, constient sau inconstient, copiii isi asuma vina pentru despartirea parintilor. e important de facut separatia intre femeia – barbat care se despart si mama – tata care ramin pentru el, pentru totdeauna.

in momentul despartirii, copiii traiesc interior un fel de ruptura, toata realitatea interioara se fringe, de aceea este necesar ca realitatea exterioara sa sufere cit mai putine modificari – nu ii schimba casa, nu ii schimba gradinita sau scoala. Incearca, in masura in care e posibil, copilul sa ramina in acelasi spatiu fizic, in acelasi mediu

copilul reprezinta jumatate din mama si jumatate din tata

cea mai mare capcana pe care o experimenteaza parintii care se despart este sa isi duca cimpul de batalie prin copil. pentru ca la o despartire, se nasc cele mai grele emotii, cele mai urite reprosuri si acuzatii, uneori inerente, de altfel, dintre doi oameni care se despart – tentatia este sa continui acea batalie, dar pentru ca dupa despartire, singurul teritoriu comun ramine copilul, le versi acolo. asa se nasc complicatiile cele mai nebune – nu te mai intelegi asupra a nimic, totul e un razboi, nu ti-l dau la ora aia sau in ziua aia ci cind vreau eu sau si mai rau nu ti-l mai dau deloc, nu o sa il mai vezi niciodata, negocieri si lupte la singe (am vazut asta la atitea cupluri in jurul meu). daca te dai un pas in spate si esti foarte sincer cu tine, iti vei da seama ca nu actionezi pentru binele copilului, ci este doar o consecinta a propriilor rani. daca iti pui o intrebare foarte onesta “ce e cel mai bine pentru copil? De ce are el nevoie cu adevarat?” iti vei da seama ca el are nevoie de ambii parinti in viata lui, el are nevoie sa stie ca ambii parinti sunt acolo pentru el, chiar daca nu mai locuiesc impreuna. daca privesti prin ochii lui celalalt parinte, vei gasi ca acolo nu e nici o judecata, nici o critica, e doar iubire pentru el si nevoia de a-l avea aproape. dar, cel mai adesea, suntem orbiti de propriile emotii si nu mai actionam pentru copil ci pentru a ne lua revansa sau a-l pedepsi pe celalalt, care, nu e asa, ne-a ranit, a fost vinovat … samd

o alta capcana este sa ii comunici copilului toate lucrurile groaznice pe care tu le crezi despre celalalt parinte, e un nenorocit(a), te-a abandonat, a facut aia si asta. si aici, nu vorbesti pentru binele copilului ci vorbesti despre sentimentele tale ranite

copilul este intr-un fel anume, jumatate mama – jumatate tata. daca tu ii spui ca mama / tata e un nenorocit(a), etc, implicit ii spui ca tu nu accepti jumatate din el, jumatate din el e indezirabila. ceea ce, cel mai adesea produce niste sciziuni interioare cumplite in copil

au fost momente in care inainte de a spune orice sau a actiona in vreun fel imi facusem o regula – faceam un exercitiu interior, in care ma dadeam un pas inapoi si ma intrebam “daca fac / spun asta … pentru cine o fac, pentru mine sau pentru T?” de multe ori realizam ca erau reactii emotionale care nu aveau nici o legatura cu binele lui T. mi-am construit niste repere dupa care sa ma ghidez, de exemplu – cel mai bine pentru T este ca tatal lui sa fie cit mai prezent in viata lui, zilnic daca se poate / cel mai bine pentru T este ca niciodata sa nu spun vreun lucru rau despre tatal lui / etc. am incurajat prezenta neconditionata / vizite fara program / acces nelimitat, nu am facut negocieri care de fapt se nasteau din propriile mele nemultumiri si revolte pe teritoriul copilului. e nevoie sa hranesti acea instanta sanatoasa interioara a observatorului, care e detasat de femeia (valabil si pentru barbat, sunt sigura) ranita sau indurerata, ca sa poti intotdeauna sa alegi si sa actionezi pentru binele copilului … si e nevoie de rabdare, blindete si disciplina pentru ca la inceput nu e usor sa separi spatiile interioare.

povestile ajuta copilul sa integreze si sa traverseze perioade dificile

pentru mine si T povestile au fost modalitatea magica prin care am traversat perioadele cele mai grele, am putut prin joc si poveste sa ii explic la virsta de 3 ani de ce in loc sa fim 3 in casa suntem 2, de ce mama sta cu el acasa iar tata s-a mutat in alta casa. am cumparat familii de animale jucarii si desenam case in care puiul leu statea doar cu mama, iar tata in alta casa, alta familie de girafe in care stateau toti 3 laolalta. punind accent pe faptul ca unele familii sunt asa, altele altfel si e ok in ambele feluri. primul lui desen cu familia de la gradinita a fost cu doua case – casa in care sta cu mama si casa in care sta cu tata J.  am facut povesti cu animale adulte care sunt iubiti, au pui sau nu au pui, dar dupa o vreme nu se mai iubesc si atunci aleg sa se desparta si isi aleg alte iubite / iubiti, dar ramin aproape de puii lor. totul prin poveste. cind simteam ca ceva il copleseste, de ex. se trezea dimineata si imi spunea “mami, vreau sa se intoarca tati acasa” faceam povesti in care el juca rolul unui pui de animal, al carui tata plecase de acasa si isi punea emotiile in cuvintele, gesturile, trairile acelui personaj. alteori il ajutam sa isi formuleze emotiile. e foarte important sa integreze sanatos, cu blindete, acele schimbari, sa le poata numi, sa le poata aduce in constienta … pentru ca altfel sunt ca niste tornade de emotie, de energie, care il strabat si cu care nu stie ce sa faca, cel mai adesea exprimindu-le prin boala, prin tipete, crize

cultiva momente de familie laolalta pentru copil

chiar daca timpul se scindeaza practic pentru copil, timp cu mama si timp cu tata, pe cit se poate, pastreaza familia laolalta, tine legatura cu celelalte rude, tine-le aproape, viziteaza-i impreuna cu copilul, creaza timp al familiei. de ziua copilului, de sarbatori, macar pentru citeva ore ofera-i acel spatiu al familiei laolalta. asta ii face bine, sa stie ca chiar daca mama si tata nu mai sunt iubiti (cum i-am spus eu lui T) si nu mai locuiesc impreuna, familia lui este aceeasi, bunicii sunt aceeasi, matusile si unchii, exista comunicare intre toti si sunt momente in care ii are pe toti laolalta

o perioada destul de lunga dupa despartire, T exprima nemultumirea faptului ca atunci cind venea unul dintre noi, trebuia sa plece celalalt si invers prin plins necontrolat, tipete, practic nu te mai puteai intelege cu el. e forma prin care copilul poate elibera acel preamult – nu prea e nimic de facut aici, doar sa fii linga el, sa il contii, sa ii transmiti ca intelegi ce simte, ce traieste si uneori sa il ajuti sa exprime furia aia sau supararea. si sa il lasi sa plinga cit are nevoie (asta cu plinsul, e o alta discutie, dar noi ca adulti avem mari probleme sa gestionam plinsul copilului). si in timp, va integra aceasta schimbare

cultiva si hraneste o relatie deschisa, in care deciziile legate de copil sunt discutate si agreate impreuna, de catre ambii parinti. e importanta aceasta armonie si manifestarea unei atitudini cit de cit comune vizavis de copil, ca daca eu ii spun una, si celalalt parinte alta, iar astea se bat cap in cap, copilul ala traieste interior tot conflictul si nu mai intelege nimic


as incheia cu o observatie – sunt foarte multi parinti care declara ca nu se despart pentru binele copilului, e drept mai ales in generatiile de dinaintea noastra, si am trait si eu asta, am fost pe acolo, stiu cum e sa o traiesti interior. si stiu ca este o mare capcana, e un gest de lasitate, intr-un fel anume, pentru ca vine din frica si din neasumare. adica cumva plasezi responsabilitatea pe umerii copilului – nu o fac pentru el, cind de fapt nu o faci pentru tine, din frica sau din orice alt motiv. iar unui copil poate sa ii fie mai rau sa traiasca in haos, tensiune, nemultumire cu doi parinti acasa decit cu doi parinti despartiti dar care sunt bine cu ei insisi.
iar observatia asta nu este un indemn catre despartire ci catre asumare, indiferent ce alegem – sa ne despartim sau impreuna sa make it work – este responsabilitatea noastra, nu a copilului. 
responsabilitatea noastra fata de noi insine este sa fim onesti si sa ne asumam actele, trairile, emotiile; iar responsabilitatea fata de copilul nostru este, de asemenea, sa fim onesti cu el si fata de el


… exista o carte care se numeste la fel J “Cind parintii se despart” a lui Francois Dolto, care mie mi-a fost tare utila. Asta asa ca recomandare :-)

Tuesday, March 31, 2015

 
funny memories ... cu uniforme

am o mare disponibilitate in a genera situatii de-a dreptul comice cu autoritatea ... eh, da, stiu, o sa va ginditi ca am probleme nerezolvate cu ... tatal, cu figura masculina ... samd. who cares? m-am hotarit sa le povestesc pentru ca uneori si mie mi se pare ca nu e posibil ca eu, chiar eu, sa fi patit asa ceva, dar cel mai tare ca am si reactionat asa cum am facut-o

1. politistul & prima cafea

aveam 20 ani, abia imi luasem carnetul si fiecare drum pe care il aveam de facut cu masina imi provoca transpiratii reci pe sira spinarii. pe bune ziceai ca ma urc in cel mai cumplit trenulet al groazei. dar pentru ca nebunia (a se citi "curajul") mi-era caracteristica de la virste fragede, vroiam eu sa le demonstrez alor mei ca pot, nene, pot orice imi propun! de altfel m-am luptat cu ei sa fac scoala de soferi luni de zile, ei nu erau de acord din cauza problemei mele cu ochii.
... asa, si ca sa revin la poveste, conduceam o dacie rosie, tata s-a gindit ca daca tot e sa dau cu ea de pereti macar sa fie dacie. ziua in amiaza mare, la universitate trec pe galben ... imediat dupa intersectie ma opreste domnul politist, unul la vreo 30 si ceva de ani, spunindu-mi "ca am trecut pe rosu". eu galben - el rosu, eu galben - el rosu vreo citeva minute bune (si jur ca problemele de vedere de care vorbeam nu intra in sfera daltonismului). dupa care el imi spune "domnisoara, ati trecut pe rosu degeaba nu recunoasteti si va voi lua carnetul de conducere!" ... deci la mine a atins cel mai sensibil buton, adica dupa ce m-am luptat cu ai mei luni de zile, dupa ce mi-am luat carnetul pe bune ... cum adica vine individul asta cu uniforma lui de cacat sa imi ia carnetul. e al meu, cistigat cu greu! mi-am imaginat scurt cum ii rup capul ... si altele, le-am pastrat doar la nivel de imaginatie ... m-am calmat, am respirat de 3 ori, i-am zimbit frumos si i-am spus "cred ca aveti dreptate domnule politist, cred ca era rosu :-). insa ar fi mare pacat sa imi luati carnetul, haideti sa vedem ... poate ne intelegem intre noi". se linisteste si el si imi spune "cred ca am putea rezolva ... daca ma gindesc mai bine" si imi spune o cifra para ... mare al dracu! dar, jur, ca eram dispusa sa dau si triplu numai sa nu imi ia carnetul. ii dau actele, cu ... stiti voi ce in el. se uita la ele si apoi imi spune senin "da, e in regula. insa sa aveti grija data viitoare, da? ... auziti, dar stiti ... sunteti tare draguta, nu vreti sa bem o cafea impreuna?" ... pe dinauntru l-am dat iar cu capul de masina de data asta, apoi de asfalt, i-am zimbit frumos si i-am spus "daaa ... ar fi dragut sa ma invitati la o cafea ... haha ... chiar pe banii mei" ... si am plecat. zimbind.


2. politistul & aeroportul

dimineata de vara, iunie sau ceva, ma trezesc absolut bezmetica, imi arunc ochii la ceas si intepenesc 4.00 am ... fuck la 5.00am aveam zbor, ceasul nu sunase. nu stiu cum m-am imbracat si cum am plecat in maxim 5 minute din casa. ce taxi? m-am gindit eu ... ma duc cu masina, o las in parcarea din otopeni, ajung mai repede asa. inainte de charles du gaulle goneam cu 140km/ora ... spre aeroport si ... cred ca abia atunci m-am trezit cu adevarat cind dintr-o masina de politie a sarit in mijlocul drumului un politist ... ca sa ma opreasca, bineinteles. nu vreti sa stiti ce frina am pus, habar nu am cum de am reusit sa ma opresc fara sa il calc pe nesocotitul ala, care in loc sa doarma la 4 dimineata, ii ardea de radar. inima imi batea ca la nebuni, ca pierdeam avionul, ca era sa calc politistul si ca ... o sa imi ia carnetul :-). vine la mine la geam, imi comunica viteza, pe care o stiam prea bine si imi spune ca e groasa, ca imi ia carnetul, nu stiu cite puncte, pe mama pe tata si toata familia. imi cere actele, le ia si pleaca la masina de politie. si sta si sta si sta. dupa ceva vreme, ma hotarasc sa ma duc la el si sa rezolv problema ... ma pricep sa rezolv probleme, ce naiba, o rezolv eu si pe asta, ajung si la aeroport si vad cum fac si cu politistul. recunosc, mi-a trecut prin cap si sa o tai pur si simplu, dar ar fi fost prea mult chiar si pentru mine sa ajung cu girofarul la aeroport. ma uit in portofel, vad ca am niste hirtii cu niste desene frumoase, verzi, le iau cu mine si ma duc hotarita la politist. ma apropii de geam si ii spun "uitati, eu la 5 am zbor, nu a sunat ceasul, daca nu plec acum pierd si zbor si ce am de facut acolo si tot ... haideti sa ne intelegem intre noi". si dau sa bag mina pe geam sa ii dau o hirtiuta cu desen ... ala se panicheaza tot, incepe sa se bilbiie sa ma duc la masina, sa il las in pace (eu de unde sa stiu ca nu le plac hirtiutele in masinile de politie ca au tot felul de camere si microfoane interesate de asa ceva). ma duc la masina, dupa vreo 3 minute vine, imi da toate actele si imi spune "va doresc sa aveti o zi frumoasa si sa prindeti avionul!" ... eu masca, nu puncte luate, nu carnet. brusc ma simt vinovata, bai da macar sa ii dau ceva ... ce naiba. dau sa ma duc dupa el, tot la masina de politie, unde se intorsese sa scape de nebuna, sa ii dau bombonica. asta paralizase "domnisoara va rog sa plecati acum la aeroport si sa ma lasati in pace!" . cu asta m-a convins si am plecat ... ma rog, ca sa ajung la aeroport si sa descopar ca zborul era anulat :-)

3. stewardul & geanta neagra

asta nu e cu politisti, dar e cu uniforme. zbor la londra, ajung undeva dupa masa, pe la 5. imi iau linistita din overhead lockers geanta neagra (singura geanta, stateam doar 2-3 zile si aveam o singura geanta, luata cu mine in avion), plec, iau masina care ma ducea la hotel. totul perfect, urma sa ma intilnesc in scurt timp cu niste oameni, asa ca imi spun - fac check-in ul, imi las geanta in camera, iau o geaca pe mine din geanta si apoi merg la intilnire. ajung in camera, deschid geanta si ... soc si groaza! in geanta mea neagra erau 2 perechi de boxeri, o pereche de runners, niste budigai d'aia de alergat cu un tricou si 2 camasi albe inscriptionate BA si un necessaire, toate barbatesti, you know! o inchid, o deschid din nou ... aceleasi lucruri. ok, imi spun ... am luat geanta pilotului! sun la Heathrow, intre timp se facuse 6, nici dracu la serviciu cu clientii. anunt oamenii ca intirzii, le povestesc ce am facut si stabilim sa ii sun mai tirziu dupa ce ma intorc de la aeroport, chem masina, pornim spre aeroport si ... aici incepe delirul. am stat in heathrow 5 ore incercind sa imi recuperez geanta. pe scurt, am dat peste un tip simpatic, un sefulet sau ceva, care chiar daca serviciul cu clienti era inchis a stat cu mine, incercind sa ma ajute. dupa multe telefoane si investigatii (vreo 2 ore) a descoperit ca stewardul caruia ii luasem geanta (nu pilotul! :-)) si-a dat seama mai repede decit mine ca nu e geanta lui, asa ca a lasat-o la crew department, daar asta era alt departament decit cel cu clientii sau cu ala al aeroportului care se ocupa de bagaje, pasageri whatever ... iar BA nu are procedura pentru o geanta luata din overhead lockers / sau o geanta uitata in overhead lockers, ei au procedura doar pentru geanta luata aiurea sau uitata sau negasita pentru bagajele care iti vin pe belt, adica alea de cala ... asa ca multa vreme s-au sunat / sfatuit / intrebat (era consiliu in toata regula cu toate departamentele din heathrow) ca sa vada cum rezolva problema ... si dupa inca vreo 2 ore au venit cu solutia "dumneavoastra abandonati geanta stewardului in aeroport si noi suntem chiar in spatele dumneavoastra si o luam, iar apoi miine dimineata veniti la 9 cind se deschide serviciul clienti si faceti plingere ca v-ati pierdut geanta, dar noi o sa le spunem unde e si or sa v-o dea imediat inapoi!". dupa 4 ore in heathrow cu soferul masinii de la hotel dupa mine (ca nu l-am lasat sa plece) va imaginati care a fost reactia mea, nu? "are you fucking kidding me?? nu va dau nici o geanta pina nu imi aduceti geanta!" a mai urmat o tura de consiliu, vreo ora asa, erau vreo 6. pina la urma m-au luat pe sestache, m-au dus prin niste usi si culoare secrete pina la zona de crew department si acolo mi-am recuperat geanta ...

4. politistul & a doua cafea (sau razbunarea primei cafele)

ma intorceam de la munte, intre comarnic si ploiesti, pe acolo pe linga nistoresti sau in zona, oricum parea cimp in toata regula ... ma grabeam destul de tare sa ajung acasa, asa ca nu mergeam prea incet. dintr-o data (bai nici un semn de faruri sau ceva de la aia din fata) pac politist in mijlocul drumului, radar ... vine domnul politist, clatinindu-si capul mustrator, imi comunica ca aveam 140km / ora in localitate ... "localitate?" zic eu "pai e doar cimp aici, nu e nici o casa, nimic". "ba e localitate" imi spune el. viata m-a invatat ca nu e bine sa te contrazici cu autoritatea in uniforma, asa ca ii dau dreptate "daca ziceti dumneavoastra, sigur e localitate, va cred!" si incepe ca ala de la punctul 2 cu toate punctele pe care mi le ia, carnetul, mama, tata si toata familia ... dintr-un motiv de neinteles eram intr-o mare acceptare si mi-am spus in gind - asta e, ramin fara carnet, fac si scoala de soferi din nou daca e cazul, asta e! ma intrerupe din acceptarea mea interioara domnul politist, care imi cere actele, mustrindu-ma in continuare, bineinteles ... ca ce daca am masina aia trebuie sa gonesc asa .... ii dau buletinul, talonul si incep sa caut permisul si caut si tot caut ... si permisul nicaieri. nici in portofel, nici in geanta, nici in masina ... in timp ce il cautam disperata, imi aduc aminte, asa ca prin vis, ca mi se furase portofelul cam cu 1 an jumate in urma si permisul era acolo. fuck! am uitat sa imi refac permisul! ... dar nu puteam sa impartasesc cu domnul politist asa ceva, deci ii spun inocenta ca probabil l-am uitat acasa, dar sa ma caute in baza de date :-)). am aflat ca si pentru lipsa actelor, mi se mai luau si alte lucruri, puncte ... etc. dar si o amenda si mai mare, ajungea la vreo 700RON ... doamne, in ce acceptare eram. zen, nu alta. cred ca nici masina daca mi-o lua, nu ma opuneam!

si atunci il aud ... "stiti, e cam grav ce aveti dumneavoastra aici, 140km la ora in localitate, fara acte ... nu stiu ce sa zic, e foarte grav! haideti (si imi face cu ochiul) ca poate, cine stie, ne intelegem intre noi ..." ma agat imediat de aceasta brusca si neasteptata intorsatura a universului, bag in functiune zimbetul magic si datul din gene si ii spun "oh, ar fi foarte dragut din partea dumneavoastra!" ... in paralel in mintea mea mai era in desfasurare un plan important, cel al reamintirii (zau era ceva cu memoria si rememorarea in ziua aia) ca am 0 hirtiute cu desene, nici macar de 10 banuti cash ... stau si evaluez rapid, sunt in cimp nici un automat de desene pe o raza lunga ... toate astea in timp ce dadeam foarte frumos din gene, jur! si decid ... e propunerea lui, de ce s-ar presupune ceva din partea mea. asa ca doar zimbesc si ii spun cit de dragut ar fi si cit de tare ii multumesc. se duce la masina de politie, imi completeaza actele, mi le aduce - deja eram intr-o situatie mult mai buna, o amenda rezonabila si atit, am semnat ... si i-am spus toata un zimbet seducator si faza cu genele "sunteti cel mai dragut politist din lume, va multumesc din suflet si ... va promit ca data viitoare cind mai trec pe aici iesim la o cafea impreuna!" am vazut cum ii cade fata, dar pe bune ca nu aveam ce sa fac, eram in cimp ce naiba ... si am plecat ...

* aceasta povestire este un produs al creatiei personale, nu poate fi reprodusa sau tratata ca realitate ;-)

Tuesday, March 24, 2015

 
impresii & expresii

... imi privesc unghiile scurt taiate, ca niste picaturi de apa in prelungirea degetelor lungi si le vad albastre. chiar sunt albastre. imi amintesc ca azi am vrut sa ating cerul, cred ca am reusit sa-i prind albastrul pe unghii

... mi-e greu sa pun punct. la multe. la relatii. la intilniri. imi place ca viata sa fie lipsita de semne de punctuatie. fara virgula. fara punct. fara semne de intrebare sau de exclamatie. imi imaginez ca daca viata este fara semne de punctuatie, inseamna ca totul se pastreaza viu. este. aici si acum. totul e deschis. ca un cerc, nu incepe si nu se termina niciodata. ca o sfera fara limite. imi spunea cineva drag deunazi ca "noi doar putem deschide o poarta, niciodata nu o mai putem inchide" ... imi place asta

... care este distanta dintre mine si tine? pielea, la nivel de corp. niciuna, in inima

... in secunda aia infinitezimala dintre inspiratie si expiratie, eu nu mai sunt eu si tu nu mai esti tu, ci suntem unu. pe inspiratie te ascult, te aduc in mine si iti aud toate povestile, toate emotiile, toate trairile pe care le stii si nu le stii. pe expiratie ma las sa curg in tine si daca esti atent, imi vei auzi vocea din adinc, pielea cum freamata, inima cum bate, imi vei cunoaste trecutul, prezentul si chiar viitorul

... simt fara limite. traiesc tot

... mi-e frica uneori si atunci ma arunc in gol. pina imi gasesc curajul si invat sa zbor.

... ma doare alteori, atit de tare ca ma string, ascund, urlind pina in miezul pamintului. si pling pina lacrimile se transforma in curcubeu si zbor, iar ...

... si daca da si daca nu
    si daca eu sau poate tu
    si daca intr-o zi ma vei gasi
    sau poate doar ma vei cauta

   si chiar de voi veni sau voi pleca
   chiar daca cerul sau pamintul
   aici sau dincolo
   jos sau sus
   lumina sau chiar intuneric,
   eu te voi iubi neincetat

   pentru ca eu sunt tu
   iar tu esti eu
   iar inima se naste din sfere mici sau mari
   si totusi … sigur infinite
   ce doar plutesc cu gratie si forta
   singure si impreuna
   in doar un dans,
   un dans miraculos … al vietii

   al iubirii, da.

Sunday, February 22, 2015

 
mama - femeie

in fiecare femeie traiesc laolalta mai multe instante. acum 6 ani inainte sa il nasc pe T era un dans intre femeie - fetita.  de atunci, insa, scena interioara s-a transformat de-a dreptul intr-un teatru de personaje puternice, fiecare cu personalitatea ei: fetita-femeie-mama. recunosc mama a devenit dominanta, fetita destul de prezenta, iar femeia s-a ratacit undeva, departe, pentru mare parte din primii ani ai lui T...

exista citeva tendinte care se nasc odata cu aparitita copilului, pe care le-am observat si o sa ma concentrez pe relatia femeie / mama. Of course, este vorba despre experienta mea personala, nu vreau sa generalizez ...

1. reconcilierea mamei cu propria mama (sau cu mama interioara)

imi amintesc ca inca din timpul sarcinii la mine a inceput un proces amplu si greu privind relatia cu propria mama. intr-un fel greu de inteles s-au re-trezit toate frustrarile si emotiile legate de mama. toate judecatile. toate amintirile. tot ce a facut si nu a facut. tot ce mi-a dat si nu mi-a dat. le-am retrait de parca m-am transportat in timp acolo si le simteam ca fiind nu parte dintr-un trecut indepartat, ci prezente la modul dureros. am plins mult, m-am reintors la bucati din copilarie ca sa inteleg, sa procesez, sa vindec momente pline de umbra si neacceptare.
interesant a fost un moment anume cind am realizat ca nu pot fi mama, cu adevarat, decit dupa ce o accept pe propria mama, asa cum a fost ea. pina nu am inteles propriile ei mecanisme, ce anume a determinat in ea anumite comportamente, pina nu mi-am schimbat perspectiva din care ma uitam la ea - in general, acuzator, ca nu a fost ... nu mi-a dat ... a facut nu stiu ce, nu am gasit liniste.

2. disparitia femeii, dominanta mamei

cind se naste un copil, cea mai provocata este femeia, pentru ca toata atentia asupra ei este inlocuita de nebunia ce strabate din fiecare celula de a fi mama, o mama buna, cea mai buna mama, mama perfecta. e imprimat in genele noastre, in mod natural, sa activam programul de mama si uneori ai impresia ca esti doar spectator la ce se intimpla ... daca e dublat si de o teama ca "daca nu sunt suficient de buna ca mama", cel mai adesea declansat de punctul 1 de mai sus, adica o relatie neasezata cu propria mama, rezultatul poate fi o bomba cu ceas. Mama preia controlul si femeia dispare ...
eu cred ca cele mai mari probleme in cuplu dupa aparitia copilului se bazeaza exact pe aceasta situatie. si mai cred ca e nevoie de multa maturitate si stabilitate interioara de partea ambilor, femeie - barbat, care formeaza cuplul, sa poata gestiona o astfel de transformare. nu doar ea. nu doar el. ci doar amindoi impreuna. unii reusesc. altii nu. eu / noi nu am reusit.

3. reintoarcerea femeii

dupa citiva ani cind frica dispare, cind ajungi sa intelegi ca fiecare copil are exact mama de care are nevoie - cu toate, si bune si rele, cind panica ca o sa o dai in bara se dizolva, cind brusc incepi sa vezi si altceva din realitate, iar copilul nu mai este centrul universului (ma rog, intr-un fel ramine asa :-), doar ca incepi sa vezi si restul peisajului ...), cind ai ramas singura (my case) si esti capabila sa te uiti detasat la tot ce s-a intimplat, la tine, la viata, sa intelegi, sa accepti si sa lasi sa fie totul asa cum este ...  femeia timid se intoarce. La inceput printr-un zimbet sau o suvita de par rasucita in preajma unui barbat. Apoi in ochi, in privire, in piele ... in ceva, greu de numit, greu de vazut ... o expresie, un parfum, pasiunea - dorinta ... ceva ce emana din interior.


4. dansul mama - femeie

e un dans la care nu stii pasii, nu are un stil anume, nu are un cadru sau un timp ... e asa, ca viata ... eu inca il invat, nu ma descurc prea bine, trebuie sa recunosc. cel mai adesea, il fac separat. cind sunt mama nu pot fi femeie, daca il am pe T prin preajma, femeia adoarme .... si atunci, imi creez spatiu si timp sa pot lasa femeia sa fie plenar cind T nu e cu mine ... cu incredere ca la un moment dat mama si femeia se pot exprima in acelasi timp, spatiu in fiinta mea ...
probabil ca acest dans mama - femeie are alt ritm daca esti in cuplu sau singura ... imi imaginez ca da.

acest post s-a nascut din ziua de ieri cind m-am rasfatat groaznic :-) si la un moment dat am inteles ceva foarte tare - fiecare iubire pe care am trait-o in viata asta are un parfum al ei si o anumita muzica doar a ei. o vibratie anume. care ramine pentru eternitate.


 

This page is powered by Blogger. Isn't yours?