Tuesday, November 16, 2010

 
respiratie holotropica
"regasiri"

respir. respir profund, adinc, pina in maduva oaselor, pina inlauntrul inimii, pina la izvoare si inapoi. jos pina in degetele picioarelor sau maruntaiele pamintului. pina la mijlocul pamintului, in zona de foc a pintecului meu. pina sus la cer. ating cerul, stelele si lumile de dintre ele, inima imi tresalta precum o sfera albastra ca oceanul. la git imi creste un diamant imens cu raze blinde. ochii mi se deschid spre interior si vad culorile de inceput ale lumii. in cap mi se deschide precum un nufar cararea lumii si a cerului, a lui dumnezeu si a eterului

de ani de zile respiratia mea vibreaza cu ceva mai presus de mine. inspir lumina. expir lumina. sunt lumina. cind a durut sau a fost bucurie, cind am plins sau am ris, cind am iubit sau am fost in iad, lumina se furisa usor printre gene de ochi nevazator de clari. inspir lumina. expir lumina ... inspir ... expir ... sunt lumina

ma cufund in lumina de inceput ce seamana cu intunericul. tobele bat cu putere, luminile focului si trupurile nevazute ale copacilor formeaza cercul mama ... iar eu dansez, dansez de parca o fac pentru propria mea viata ... o voce din mine imi spune “danseaza draga mea, danseaza! pentru viata din tine, pentru pamintul cald de sub picioare. pentru trupurile fratilor tai ce ating tobele cu miini puternice de barbati ai pamintului, pentru sora ta si seva ce curge prin copacii vechi precum lumea” .... dansez, dansez ... vibrez odata cu rasuflarea sunetelor muzicii de tobe, miinile si picioarele aproape ca au devenit entitati de sine statatoare, miscindu-se in ritmul lor nebun ... sus spre cer, jos spre pamint, dreapta spre lume, stinga spre noi ... ma unduiesc precum un sarpe sub muzica unui dumnezeu al pamintului. dansez pentru sora si mama mea, fiinta asta parca intrupata din cer si pamint deopotriva, picioare in radacinile plantelor, sceptrul in miezul cerului, figura distanta si rece precum moartea, purtind o masca alba din care se vad doar ochii negri ... atit de negri ... asa de reci si calzi. o string in brate, o iubesc, ma impletesc cu ea intr-o imbratisare a vietii si a mortii. suntem una si aceeasi. dansez si pling, pling si dansez. de dor si regasire. stiu toate trupurile astea, si tobele le stiu si padurea. recunosc fiecare copac in parte. si pe femeia asta ... pe toate ... de cind lumea. atit de mult dor. le spun printre suspine fara cuvinte “ce dor mi-a fost de voi dragii mei, ma bucur sa va regasesc”

cerul coboara incet spre cercul de foc, formind o carare de lumina precum cararea lunii peste mare la ceas tirziu de noapte. dintr-un animal de foc si pamint ma transform intr-o fiinta de lumina, aripi imi cresc si ma inalt usor pe cararea cerului ... fiinte cu aripi albe imense ma intimpina. sufletul meu iubit sub forma de cal cu aripi, dintotdeauna stiut, vine blind spre mine ... alerg, alerg spre el. ochii lui ma cuprind negri, aripile lui ma ating alb ... ma arunc de gitul lui puternic si pling. pling. “iubirea mea, atita dor, ma bucur sa te regasesc”. trupurile ni se impreuneaza in zbor. aripile lui imense si albe calca lumina duios, aripile mele albe si catifelate il string in brate, capul imi sta pe coama lui si zbor cu lacrimi

cobor din nou. lumina ia forma unui copac cald precum o castana, in jur creste lumea, cu ape si izvoare, cu iarba si orase, cu oameni si emotii. sub copacul vietii iubirea se intrupeaza in doi, un doi perfect, precum un mar rotund in cercul vietii. miinile mele sunt miinile lui. miinile lui sunt miinile mele. trupul meu se impleteste cu trupul lui. ochii nostri devin unul. rasuflarea noastra e respiratia ierbii. pe strazile orasului pierdut intr-un timp si spatiu de mult uitat ne impreunam bratele, ma saruta cu drag si jumatatea mea imi da o amuleta sfinta. e neagra si calda de parca tocmai s-a nascut dintr-un arbore al vietii de aici si dincolo. mi-o da cu brate ferme, o iau cu palme blinde. doar ea, amuleta ne va mai lega in timpul si in viata asta, doua jumatati rupte de catre lume si oameni, dar legate etern printr-o bucata de lemn in care s-au adunat toata iubirea si universul, tot pamintul si cerul, timpul si non timpul

la vremea potrivita, pe care o accept si intrucitva o aleg, imi cresc iar aripi lungi si albe. zbor inapoi acasa, la tatal meu dintotdeauna. ma asteapta in lumea lui de lumina si a mea. capul mi se odihneste pe picioarele lui, bratele mele ii cuprind picioarele imbracate intr-o mantie alba. “ma bucur sa te revad. mi-a fost dor de tine, Tata!” si pling. pling de bucurie ... lumea mea si a tatalui meu este o sfera alb stralucitoare formata din usuratatea si racoarea cerului. e usoara si clara. e alba si plina. straluceste precum diamantul si te mingiie precum respiratia

la marginea lumii mele lumina se disipeaza, albul devine gri, mai gri, si mai mult gri. la marginea lumii mele se nasc lumi prin virtejuri precum gaurile negre. in centru alb stralucitor, la margine tot alb, dar dens si greu, atit de greu ca se transforma in negru. sunt o fiinta calatoare din lumina, o mica scinteie cu aripi transparente ca de libelula. ma arunc in virtejuri, ametita de spiralele ametitoare ce se nasc, parcurg non-distante prin non-timp si simt ca asta e tot universul. uneori usor si nevazut ca vintul, alteori greu si tare precum pamintul. si aleg din nou sa ma nasc. vuuum in jos pe virtejul lumii ... deschid ochii, camera se recompune incet, lumina intreaga si plenara prinde culori si forme. citeva grinzi, o perdea albastra ... respir in continuare. carnea e grea la inceput si nu pare sa ma asculte, zgomotul din jur e greu. din tavanul camerei curg cristale de lumina, au venit odata cu mine prin virtejul acestei lumi. linga mine o fiinta draga, dintotdeauna stiuta ... “iubirea mea, mi-ai dat o amuleta in alta lume”, ii spun... in mijlocul camerei un barbat frumos cu aripi imense, inalte pina la cer, mediteaza .... respir

inspir lumina. expir lumina. sunt lumina. sunt.

Comments: Post a Comment



<< Home

This page is powered by Blogger. Isn't yours?