I-dana

diferente culturale

cum iti dai seama din ce spatiu cultural vine un individ? de exemplu te afli intr-o intilnire in care se dezbat lucruri ... este cu siguranta roman cel care nu asteapta interlocutorul sa isi termine ideea ci intervine peste el, nelasindu-l sa vorbeasca, creind un haos de nedescris, neconstructiv si fara absolut nici un scop sau finalitate ...

iar uneori ma intreb daca e doar o diferenta culturala sau si una de dezvoltare.
si imi aduc aminte de bancul cu individul din tramvai care calatoreste cu un sac plin intr-o mina si o bita in cealalta, iar din cind baga bita in sac si o agita puternic. la un moment dat e intrebat de alt calator nedumerit:
"domnule, nu va suparati, dar ce aveti in sac?"
"sobolani" raspunde
"si de ce faceti asa cu bita in sac"
"cum de ce, nu ii las sa se organizeze"

cumva

cumva este noul meu cuvint, pe care il folosesc atit de des si in contexte atit de diferite, incit pot sa spun ca e un fel de tic. nu numai ca il vorbesc, chiar il traiesc. cumva ma reprezinta in acest timp al meu. e un cuvint generos, de echilibru, situat intr-o zona gri - nici alb nici negru, nu e nici asa nici asa - e cumva acolo intre. e relativ. e ca adevarul despre care descoperi la un moment dat ca nu e unul singur, ca nu e unic si absolut ci dimpotriva are atitea fatete functie de unghiul din care il privesti. si te bucuri, ca altfel ar fi fost precum lumea fara de culori sau fara de adincimi. adevarul de fapt nu are nici o legatura cu nuantele clare, cu situatiile precise. nu e nici asa nici asa sau ... si asa si asa. e doar cumva. si viata e cumva ... si iubirea ... si bucuria, chiar si tristetea. nu exista linii clare, nu exista imagini plane si nici trasee simple. totul pare a fi doar ... cumva ...

cumva am citit jonathan safran foer "extrem de tare si incredibil de aproape" si am crezut ca daca o sa apuc sa scriu vreodata pe bune, cumva asa va fi stilul meu. scurt si abrupt. cu emotia unui haiku. si simplitatea si precizia unui eseu. ca o poveste care nu creste uniform si drept, ci se rasuceste pe carari nesfirsite, in trairi labirintice, care te surprinde si te spulbera de fiecare data cind drumul pare drept si clar. care se impleteste in bucurii nebune si in tristeti demente. care creste si descreste. traieste si moare neincetat. se intreaba si striga. atit de rotund si atit de adinc ...

cumva am reusit in seara asta pentru prima data sa imi privesc golul din ochi si sa imi zimbesc.
m-am simtit frumoasa cumva ...

cumva m-am apropiat de un homeless din cartier, caruia i-am dat bani din cind in cind. e ceva blind in ochii lui tulburi de alcool. cumva stiu ca nu ii ajutam deloc respingindu-i pe oamenii astia, ci dimpotriva apropierea poate sa ii schimbe. azi l-am luat pina in fata blocului, i-am incalzit o cutie plina cu sarmale capatate si i-am dus-o jos cu piine si biscuiti ca desert. mi-a zis ca ma mai asteapta, i-am zis ca o sa ii mai duc mincare. cumva ma bucura prezenta lui si blindetea din ochi si voce.

sunt bucurie cumva ...

refuz

sa fac 50 min cu masina un traseu pe care il fac in 15, max 20 min pe jos. sau sa imi petrec 2-3 ore pe zi in masina doar ducindu-ma si intorcindu-ma de la birou. de citeva zile merg iarasi pe jos si cu metroul, ceea ce as recomanda tuturor soferilor isterici din bucuresti, care s-au nascut cu claxonul lipit de deget si cu injuraturile de limba. pentru ca domnilor:
- va pastrati sanatatea mintala la locul ei
- faceti miscare, care face bine acolo si la trup si la cap
- se dezvolta frumos picioarele si muschii fesieri ;-)
- vedeti si simtiti lumea cu oamenii ei

ma gindesc ...

ca poate definitia pentru prieten este cel pe care poti sa nu il vezi cu anii dar atunci cind il reintilnesti te porti de parca nu v-ati vazut de ieri ... la care te reconectezi 100% instantaneu ... si in fata caruia te deschizi cu totul, punind tot ce e inauntru in miinile lui ... pentru ca pur si simplu asa iti vine ...

salut

initiativa bookblog de a realiza un survey pe cultura si chiar sunt curioasa de rezultate. bravo!

observ tendinte interesante in ceea ce priveste cultura ... exista oameni care o fac dintr-o pornire interioara, ca pe o provocare, o nevoie de a-si largi viziunea, de a invata si de a pune ceva in plus la cresterea lor interioara ... si cel mai adesea o fac pentru ei si atit, cu modestie si cu o pasiune care te inspira si te fac sa inveti de la ei. oameni pe care adori sa ii asculti pentru ca spun lucruri pline ... si imi vine in cap o discutie dintre plesu & liiceanu pe care am vazut-o acum ceva vreme, parca pe realitatea

dar ... exista atitia ... care parca se inmultesc in ultimul timp ... oameni care "consuma" cultura in mod superficial, dintr-o nevoie ce tine de statut mai degraba decit dintr-o pornire interioara de dezvoltare. da bine sa plaseze din cind in cind cite o remarca legata de arta, cinematografie, teatru, vreo carte la moda ... isi creaza asa o imagine cool in grupurile prin care se invirt ... dar cel mai adesea spun lucruri goale. vorbe aruncate in vint ... si imi vin multi in cap ...

... si asta pentru ca poate cultura nu se consuma, ci doar se respira ...

am facut ochi

de vineri am ochi. ochiul nou a iesit foooarte bine, chiar se vede mai bine decit inainte ... sunt niste mici lucruri care din pacate nu pot fi schimbate - pupila ramine la aceeasi dimensiune, miscarea dupa ochiul celalalt nu este integrala ci undeva la 75%. chiar daca stiu ca sunt sanse minime ca cineva, care nu stie, sa isi dea seama ca ar fi ceva in neregula, am o stinghereala ciudata pe strada, in lume ... aparent ma port ca si cum totul ar fi la locul lui ... de fapt inauntru' inca ma zbat ...

intrebarile saptaminii

el:"auzi, tu ai bloguri?"
eu:"da am ... da'... de unde stii tu ca am blog??!!!"

eu: "urmatorul meeting nu il facem in italia, da?"
el: "nu... bine! nu il facem in italia ... da' totusi ... voi de ce nu ii tineti acasa pe aia care nu va plac si ii trimiteti pe capul altora?"

primul "el" e tata, al doilea "el" e my boss ...

1 an

a trecut 1 an de cind Akihito a plecat. si e trist. nu e dimineata in care sa ma trezesc si sa nu ma gindesc la el, nu e zi in care sa nu il port cu mine, nu e seara in care sa nu ii spun noapte buna brusture si nu e noapte in care sa nu il visez ... si chiar daca sunt momente in care realizez ca nu o sa il mai vad niciodata si am pentru fractiuni de secunda atacuri de panica, el de fapt e cu mine si in mine. poate asa traim mai departe, in cei aproape, in povestile lor, in gindurile si amintirile lor ... si poate undeva acolo, cindva, ne regasim si ne recunoastem nu dupa forma ci dupa starea aia calda de bine si de acasa ... ca atunci cind intilnesti pentru prima data pe cineva si simti ca e o legatura acolo cumva, nu stii sa o explici, nu stii de unde vine, dar simti ca e de-al tau, ca e o potrivire de neexplicat ... si iti vine sa tii aproape. ca jumatatile lui platon ... sau poate mult mai mult de atit ...

capcana devenirii

nu de putine ori ne regasim blocati intre ceea ce ne suntem si ceea ce ne dorim de fapt sa fim. pe "treapta acum" ne uitam cu jind la "treapta dorinta" de pe scara interioara a drumului nostru potential. numai ca treapta acum se situeaza in realitatea imediata, o traim vrem nu vrem, suntem conectati cu intimplari concrete de ea, in vreme ce treapta dorinta se plaseaza intr-o realitate abstracta, proiectata de mintea noastra. treptele dintre eu-acum si eu-dorinta nu exista, dar pot fi inventate...

capcana devenirii este sa ramii suspendat in nimicul dintre cele 2 trepte ... intr-o pasivitate calduta ... in loc sa pipai treptele si sa pasesti pe bune ca sa te urnesti de pe treapta acum, sau chiar sa le construiesti, poate, ca sa atingi alte trepte, cel mai adesea stai si te lamentezi, critici ceea ce e la indemina, dai obligatoriu vina pe cei din jur si te prefaci in timpul asta ca traiesti ...

si o alta capcana a devenirii este ca atunci cind ai facut pasul si ti-ai atins treapta dorinta sa dinamitezi toate treptele din urma, stergindu-le cu totul, anulind fiinte si trairi, facindu-ti operatie estetica la suflet, punind lacat la timp ...

pierderi (6)

desenatoarea de ochi

azi a fost prima zi de lucru la noul meu ochi. urmeaza o saptamina intreaga cu citeva ore bune pe zi de lucru la ochi. am fost atit de prinsa in operatia propriu zisa, in recuperarea de dupa, in faptul ca am un ochi lipsa si un gol in mijlocul capului, pe care ma tot chinui sa il umplu cu lucruri de 6 saptamini incoa' ca pur si simplu nu m-am gindit prea mult la proteza in sine ... iar azi m-am pomenit cu o fata draguta, o pictorita, care imi desena irisul sub indrumarea tehnicianului ... un pic mai cald, te rog; irizatiile mai rosiatice asa; fa un pic mai accentuata marginea; o culoare mai dulce, uita-te, uita-te cit de cald se vede; usor mai deschis aici; si mai inchisa pe margine ... irisul este incredibil de frumos si complex, habar nu aveam de asta pina nu m-am uitat la desenul facut de desenatoarea ochiului meu.

procesul mi se pare destul de ... primitiv. eu imi imaginam ca or sa imi faca o poza a ochiului sting, pe care or sa o proceseze pe computer si or sa creeze o imagine identica pe care o vor aplica pe irisul ochiului nou. e foarte manual, de fapt ... forma se ajusteaza la polizor, culoarea se picteaza cu pensule si acuarele ... nu spun ca e rau, oricum tre' sa vad ce iese. cred totusi ca o sa incerc sa aflu ce e disponibil si pe afara ...

hopefully, la sfirsitul saptaminii renunt la bandaj. si daca ma supar imi fac un ochi caprui si unul albastru ...

adica eu stiu cum apar anunturile de tipul asta, dar totusi ... pe cind publicitate la ochelari de vedere pe site-ul asociatiei nevazatorilor sau la biciclete pe site-ul celor cu handicap de locomotie?

pierderi (5)

perceptia in adincime

atunci cind pierzi vederea la un ochi cea mai afectata este perceptia in adincime. ai probleme de echilibru si de orientare in spatiu. asta se intimpla intrucit creierul este obisnuit sa preia 2 imagini distincte de la 2 ochi / 2 retine si sa construiasca astfel o imagine 3d a spatiului inconjurator ... fapt care iti da informatii utile despre distantele la care se afla obiectele / oamenii si astfel te poti misca / pozitiona fata de ele
problemele mai mari sunt cu spatiul imediat apropiat si mediu apropiat, in ceea ce priveste spatiul indepartat nu sunt diferente mari intre cei care vad cu 2 ochi sau cu 1 ochi

depinde la ce virsta iti pierzi vederea ... cu cit mai tirziu, cu atit mai bine. pentru ca pina atunci creierul a devenit suficient de antrenat sa realizeze mecanismul si poate invata relativ usor sa o faca si cu un singur ochi ... astfel acesta poate suplini in timp lipsa celuilalt, vizualizind 2 imagini – cea de pe traiectoria lui normala si inca una in lateral ... cumva pe traiectoria ochiului lipsa. cu siguranta nu este 100% ca si cum ai vedea cu 2 ochi, dar capacitatea de adaptare este fantastica

eu mi-am pierdut vederea cu totul la ochiul bolnav inainte de operatia de indepartare de acum 4 saptamini, ceea ce a fost relativ mai usor – am avut timp sa ma adaptez cu problemele de perceptie in adincime. cred ca este mult mai dificil sa ai de luptat si cu problemele de echilibru si cu trauma pierderii in acelasi timp. eu am fost norocoasa cumva.

sunt citeva chestii pe care le faci cu mare dificultate la inceput, dar le redobindesti experiential, cu multa rabdare, determinare si dorinta de a te schimba / adapta ... te pocnesti de oameni pe strada fiind convins ca esti departe de ei, nu poti apuca absolut nimic cu mina, ci doar nimeresti pe linga, te impiedici pe scari pentru ca nu le vezi in adincime ci doar ca o suprafata plana ... te feresti cumva de podele cu modele caci nu stii daca sunt doar modele sau au si denivelari, nu mai poti face sporturi care presupun obiecte in miscare (tenis, basket, volley, ping-pong), nu mai poti baga ata in ac, nu vezi umerasele din sifonier daca sunt orientate spre tine sau in directie opusa si le bruschezi sa le scoti de pe sina, nu nimeresti tigara din gura cind vrei sa ti-o aprinzi, nu nimeresti brinza la tarani in piata cind ti-o intind pe cutit sa o gusti, mergi usor haotic de parca ai fi beat ... ai probleme cu condusul, in special cu spatiile printre masini, cu depasirile dar mai ales cu parcatul, ai vizibilitate zero pe partea cu care nu vezi, spatiul vizual reducindu-se enorm

... dar in timp iti reconstruiesti spatiul, este absolut incredibila capacitatea de adaptare ... si ti-e cu atit mai usor cu cit nu te lasi coplesit de aceasta lume “noua” pe care trebuie sa o traiesti. sunt multe lucruri pe care eu inca le fac poate cu o usoara stingacie – uneori perceptibila, alteori imperceptibila – dar este atit de important sa iti pastrezi vie dorinta de a depasi lucruri si de a-ti pastra naturaletea si increderea. ok, sunt altfel, dar tot eu sunt ...

pierderi (4)

dupa operatie

prima saptamina este ... grea. e cu multe calmante, cu o durere undeva inlauntrul capului intensa, adinca si cu multa consistenta de parca iti atirna ceva greu in cap pe dinauntru ... si nu intelegi ... ca de fapt tocmai ai scos ceva de acolo; dar si cu o durere ascutita, de suprafata din cauza taieturilor si cusaturilor. nu prea reusesti sa stai treaz, fugi in somn sperind ca asa nu mai doare. si de multe ori chiar reusesti. nu poti sa tii ochii deschisi pentru ca orice miscare a ochiului sanatos provoaca miscarea muschilor la cel ce nu mai e, deci si a cusaturilor ... si doare de iti vine sa urli. si doar dormi sau plutesti undeva intre somn si veghe, viata capata o alta dimensiune, dincolo de a vedea, dincolo de senzorial, dincolo de tine si totusi foarte de din tine ... mincarea nu prea intra, mai mult bei – foarte, foarte multa apa. si uneori fructe sau supa. iar somnul chiar vindeca.

a doua saptamina incepe sa fie de suportat. poti deschide ochiul si privi fix intr-un loc. fara prea multe miscari poti sa citesti si chiar sa tragi cu ochiul la tv. reduci calmantele si incet, incet iti revine pofta de mincare.

din a treia saptamina incepi sa revii la viata. nu mai stai tot timpul in pat, dormi in continuare mult, dar devii functional.

dupa primele zile de la operatie incepi sa pui picaturi si sa cureti locul de 4 ori pe zi plus vizite la medic. la mine prima curatare a fost dura, primul contact cu golul ... am dat bandajul la o parte si ... a fost ca si cum am deschis fereastra si m-am izbit de un zid negru. este atit de puternic sentimentul de ochi mort ca pur si simplu simti ca iti vine sa vomiti si te faci tot ghemotoc intr-un punct adinc in stomac ... nu poti sa plingi ca se creaza o presiune si o durere prea mare. iti vine sa plingi in hohote, sa plingi pina adormi, poate asa te eliberezi ... si tot ce faci este sa amini si sa iti obligi mintea sa ocoleasca durerea aia

primele 3 saptamini nu ai voie sa faci efort, in a patra poti sa incepi sa faci cite putin daca esti obisnuit sa faci miscare. miscarile ample ale privirii inca iti provoaca ameteli si ai dificultati sa te apleci sau sa acoperi suprafete mari vizuale.

prima vizita pentru pregatirea locului in vederea protezei, functie de capacitatea de vindecare a fiecarui organism, are loc dupa a 5-a saptamina, iar lucrul efectiv la proteza poate incepe intre a 6-a si a 8-a saptamina. inainte de proteza propriu zisa ti se aplica un fel de alveola care ajuta la vindecare si la formarea locului. primele 2 zile sunt mai grele pentru ca inca e rana vie si la orice miscare te doare ingrozitor si te jeneaza, dar cu timpul te obisnuiesti. din cite am inteles este foarte posibil sa fie necesara dezvoltarea celei de-a doua proteze intrucit in primele 6 luni se modifica structural spatiul pe care se aplica proteza si prima realizata poate deveni improprie.

in tot timpul asta (primele saptamini) este esential sa ai pe cineva aproape de tine care sa te ajute atit cu lucruri de baza (pus picaturi, cumparaturi, adus apa & mincare, mers la doctor, etc.), dar in special sa fie linga tine si sa iti spuna ca esti tot tu atunci cind tu nu o mai crezi, cind ajungi atit de pe margine ca tot ce iti vine sa faci este sa iti dai drumul ... cind iti vine sa plingi pina o sa vomiti sperind ca asa o sa cureti si o sa vindeci totul, dar tot ce poti face este sa stringi din dinti ...

mie mi-a facut bine sa exprim toate de dinauntru – frica, durerea, sentimentul de mutilare, pierderea, panica – le-am scris, le-am visat, le-am desenat ... am citit mult ... si am avut nevoie de oameni aproape. impulsul initial este de negare ... fugi de pierdere, te ascunzi, o pacalesti ... insa nu prea rezolvi nimic ... la inceput am oscilat foarte tare intre a spune ce s-a intimplat si a ascunde. pentru mine a fost mai bine sa nu o ascund. uneori numind lucruri, ele prind viata si exista si poate asa le si accepti mai usor. te poti simti mai intreg cu totul la vedere, decit ascuns in zeci de straturi interioare, dosit in cotloane ...

experiente de genul asta, ce te duc pe margine, te fac ca in echilibrul ala fragil (in care a te lasa sa te pravalesti devine egal cu a te lupta sa supravietuiesti intreg) sa iti dai seama cit de mic esti, in situatii de genul asta ajung sa dispara notiuni de bine & rau, iar conceptul de vinovati & greseli nu mai are nici o importanta. viata e ca si marea. uneori senin, alteori furtuna.

pierderi (3)

mi-as dori ca ceea ce am invatat / cistigat din aceasta poveste destul de grea sa poata fi in vreun fel de ajutor unor oameni asemenea mie care au trecut / trec / urmeaza sa treaca prin experienta pierderii unui ochi. in momentul in care am aflat ca trebuie sa fac operatia, m-au navalit zeci de intrebari. din pacate exista foarte putine informatii ... mi-as fi dorit sa pot vorbi cu cineva care a trecut prin asta, mi-as fi dorit sa gasesc o brosura completa care sa contina detalii despre acest lucru, de la operatie la trauma psihologica, de la tipul de anestezie recomandat la proteza ...

de aceea o sa incerc sa cuprind aici, pe masura ce pot sa vorbesc despre asta, informatii utile .. poate pentru altii ca mine, care coplesiti de ceea ce urmeaza sa li se intimple se duc pe internet si cauta ... ochi pierdut, enucleatie, proteza

enucleatie
se numeste operatia de indepartare a ochiului. in general se recomanda in cazul unei traume severe, a unei tumori, daca ochiul devine extrem de dureros sau daca exista riscul ca afectiunile existente sa se transmita la ochiul sanatos, cauzind orbire totala

functie de cauza, indepartarea ochiului poate fi totala sau partiala. indepartarea totala inseamna ca se elimina atit interiorul ochiului cit si pleoapele si se face cel mai adesea in caz de tumoare. indepartarea partiala presupune eliminarea continutului ochiului, dar ramine sacul scleral, ramin muschii si se insereaza o bila care umple partial ceea ce a fost ochi

la mine a fost partiala si a trebuit sa o fac pentru ca aveam dureri insuportabile, ochiul intrase in “dezorganizare totala” si in plus era afectat de glaucom, o boala a nervului optic, care se putea transmite ochiului sanatos, cauzind in timp orbire

anestezia poate fi generala sau locala

coincidentele au un sens acolo cumva. uneori il vedem, alteori nu, insa poate ele chiar ne spun lucruri, sunt niste semne …
in saptamina in care am aflat ca trebuie sa fac operatia, eram in masina la universitate, am oprit la un semafor si s-a apropiat de mine o batrinica cu bandaj la ochiul drept, care mergea foarte dezechilibrat (o sa vorbesc despre ceea ce se intimpla cu echilibrul / pierderea perceptiei in adincime si lipsa de orientare in spatiu atunci cind iti pierzi vederea la un ochi). cersea. am lasat geamul jos si am intrebat-o ce a patit la ochi. il avea extirpat de aprox. 2 luni, avusese cancer si au trebuit sa i-l scoata. trebuia sa faca chimioterapie, dar nu avea bani ... nu mai avea pe nimeni. era singura, singurul copil ii murise la cutremurul din 77. plingea. doar cu un ochi. celalalt era mort. i-am dat toti banii din portofel si i-am promis ca vin sa o caut martea, acolo, la semafor unde vine o data pe saptamina sa faca rost de bani ... o sa merg martea viitoare, pina acum nu am facut-o ...

in dimineata zilei in care m-am operat, eram in masina in drum spre spital, iar la o trecere de pietoni pe la hala traian, am oprit sa ii dam voie sa traverseze unui batrin de vreo 80 de ani… era doctorul care ma operase acum 20 de ani, cel care era gata, gata sa imi scoata ochiul atunci imediat dupa accident … mi l-a salvat pentru 20 ani, ca eu sa il intilnesc in drum spre operatia care finaliza un proces lung cit o viata