I-dana

despre moarte ... Kahuna

... daca imi voi schimba numele vreodata, acela va fi KA(H)UNA. sau de fapt chiar asta e numele meu. nu mai stiu. m-am visat de vreo doua ori ca femeie in alt timp si spatiu. ceilalti ma strigau "Ka(h)una". am intilnit de curind undeva numele scris intr-un text ... si l-am simtit atit de vibrant si al meu. imi staruie intens inauntru.

... citesc mult despre moarte in ultima vreme, procesul mortii, stadiile acesteia - de la Grof la Kubler Ross, Levine si altii ... de mica ma fascineaza teribil. prima intilnire cu moartea a fost cind aveam vreo 5 ani, cred, unul din fratii bunicii tragea sa moara. era acasa, in patul lui, inconjurat de toata familia, iar vecinii si cunoscutii veneau sa il vada regulat, sa isi ia la revedere, sa mai vorbeasca cu cei prezenti acolo. a durat mult pina a plecat cu totul si aproape zi de zi bunica ma lua si mergeam sa stam cu el. pe un scaun linga patul lui taceam sau vorbeam diverse - viata isi continua cursul in casa aceea, se povestea, se ridea, se plingea, se minca, se dormea, iar omul pe cale sa plece era parte din ea, in centrul casei, in camera de zi. moartea atunci, sau asa cum am cunoscut-o eu, era incorporata in viata de zi cu zi. cu multa acceptare si prezenta, as spune acum.

apoi a murit bunica. eram mare deja, aveam 22 ani. am stat mult cu ea si inainte si dupa ce a intrat in coma, pina si-a dat sufletul. recunosc acum in cartile pe care le citesc stadiile de plecare ale sufletului. imi amintesc ca incepuse sa aiba viziuni si striga tare, luptindu-se sau bucurindu-se de anumite prezente "luati diavolii astia de pe mine, ma sufoca!" striga uneori ... sau o auzeai chicotind si rizind ca o fetita si avea o expresie plina de bucurie pe fata. mai mult a fost durere la ea, ca toata viata ei. inainte sa intre in coma m-a chemat sa imi spuna ceva, nu am putut sa ma apropii de ea caci toti doctorii roiau prin jur si nu m-au lasat. nu a mai apucat. toti anii de atunci m-am intrebat ce a vrut sa imi spuna. atunci nu stiam ca o pot intreba chiar de nu mai vorbea. acum stiu. poate inca o pot intreba ...

apoi a murit Lalu, sora tatalui meu. stupid, brusc si total nepregatita, as zice - ca toata viata ei. in ambulanta, cind intra pe poarta spitalului, dupa ce a facut un infarct acasa. eu nu am aflat decit a doua zi fiind la semafor in masina - prietena lui frate-miu a ajuns intimplator in acelasi timp cu mine la acelasi semafor, a dat geamul jos si mi-a spus ca ii pare rau de Lalu. dar ce s-a intimplat? am intrebat eu. habar nu aveam. ai mei incercind sa ma protejeze (eram foarte apropiata de ea), au tot aminat sa imi spuna. nu am putut sa ma duc sa o vad pina in ziua inmormintarii. si atunci am inteles ceva esential. linga corpul ei, pe care il parasise, am inteles ca trupul fusese cu ea doar pentru o vreme. ea nu mai era in corpul ei, dar o simteam acolo ca prezenta. m-am linistit. viata continua, mi-am spus.

moartea lui Kiki m-a zguduit intens. pentru ca nu puteam sa ii dam drumul sa plece, iar el, dragul de el, nu putea sa plece lasindu-ne asa. s-a chinuit ingrozitor zile in sir pina am hotarit sa il eutanasiem ca sa ii curmam suferinta. acum as face-o altfel probabil. i-as spune ca poate sa plece linistit, i-as da drumul mai usor, i-as spune ca chiar daca plingem si ne e greu, raminem impreuna. mi-a murit in brate, i-am simtit ultima suflare pe care si-a dat-o. cumva cred ca am murit o data cu el atunci. in ultimii citiva ani, atunci cind meditez, ma conectez intr-un fel la el si ii simt prezenta. il simt adesea in preajma, insotindu-ma.

pe M am insotit-o aproape zi de zi, eram mai inteleapta deja, stiam cum sa ii ajut pe ceilalti aproape de capat. cu ea am vorbit mult despre moartea in sine, despre ce se poate intimpla. cu o zi inainte sa plece i-am spus "draga mea, acolo unde mergi tu e doar Lumina. stai in ea." in ultimele zile, ajunsesera singurele cuvinte pe care le mai spuneam, eu doar, ea nu mai vorbea deja, doar ma tinea de mina si vorbeam in tacere, ochi in ochi, atingere in atingere.

cu P, de asemenea, am vorbit mult despre moarte si ce urmeaza. i-am citit rugaciuni, ii facea bine. sau doar stateam cu inima deschisa si plina de iubire linga el. in episoadele de coma am meditat linga el, am trait cumva bucati din viata lui, uneori atit de greu de dus ... el dupa ce se trezea, nu isi mai amintea nimic. a plecat tare nelinistit.

pe T l-am vazut prea putin. cind l-am vazut era gata de plecare, numai ca ceilalti nu erau gata si atunci a mai stat o vreme, a mai revenit de citeva ori din drum. a fost atit de brav si intelept.

uneori ma gindesc ca murim asa cum traim. si plecam cu greutate, mare neliniste si suferinta daca nu suntem impacati cu noi, cu cei aproape, cu viata noastra.

acum ceva vreme, m-am intrebat cu mare sinceritate

"ce ti-ai dori tu sa faci?"

"sa impartasesc cunoastere si sa ajut oamenii sa plece", mi-am raspuns si inca-mi raspund.

cumva simt ca asta e rostul meu. habar nu am de ce.

# posted by I-Dana @ 4:47 AM