I-dana

... toti mortii seamana intre ei, acelasi gol. aceeasi lipsa. si mult frig.

inainte de trecere, P imi cerea sa il incalzesc, nu am reusit cu palmele sa ii incalzesc decit capul, restul deja incepuse sa plece ... si era rece, ii simteam tremurul necontrolat amestecat cu o frica aproape imposibil de dus. imi mai cerea sa ii spun rugaciuni cu voce tare ... tatal nostru, care esti in ceruri ... il incalzea doar in spatiul de linga trup, trupul deja renuntase, se simtea singur si era rece ... si ii era frica, s-a opus pina la ultima suflare sa plece. a plecat nelinistit pentru ca nu vroia sa plece. iar ce a ramas, era doar frigul ... frigul din aer, din pamint, din cer si carne. focul adormise sub forma de albine nervoase ca vine iarna si trebuie sa ia o pauza, agatindu-se biziind de forme calde sub forma de oameni sau flori sau coliva si luminari ... se vor intoarce la primavara, uitind pina atunci frigul si moartea ... pentru ca se vor naste iar, si cind te (re)nasti uiti moartea pentru o vara sau o viata ...

in speech-ul de plecare tata spunea "o sa ramii cu noi, in inimile noastre si acolo te asteapta sora mea, mama ta si mama mea ..." si de fapt nu stim nimic din astea, sunt dorintele noastre. speram ca asa stau lucrurile, le formulam sperind ca astfel le vom da viata ... ne asteapta oare cineva acolo? moartea ma infioara ... prin lipsa si gol.