I-dana

36

ziua mea de nastere coincide cu sfirsitul de vara, de vacanta, sfirsit de ciclu. inima, pe la sfirsit de august, se supune legilor universului, viata - moarte, inspiratie - expiratie, vara - iarna ... si de obicei ma apuca amocul. viata mi se scurge printre degete sau printre gene lungi de ochi nevazatori. mor odata cu frunzele ce umplu orasul. ma racesc in acelasi timp cu soarele ce pierde din vlaga si ma imprastii prin toate colturile universului precum vintul nehotarit in directie, dar ferm in intensitate.

intoarcerea din vacanta de la inceput de septembrie mi-a readus in suflet o stare din vremea copilariei, pe care o uitasem - a dorului mare cit o prapastie de la sfirsit de vara cind plecam de la bunici inapoi acasa. fiecare sfirsit de vara era o moarte punctuala, o desprindere dureroasa de un acasa interior. ani buni am mai trait - inca o fac uneori - aceeasi stare dimineata la trezire. de parca corpul imi e prea mic la ceas de rasarit cind trebuie sa ma reintorc in el, plaminii dor la prima respiratie, ochii sunt sfredeliti de o lumina de o alta natura, mai dura si mai greu de dus. urechile sunt bombardate de un zumzet perturbator ... marti, in masina, lasind marea in urma, in lumina aia, pe care o cunosc si care prevesteste un nou sfirsit, am plins cu lacrimi de copil. nu stiu dupa ce, si nici dupa cine ... nu stiu sa descriu. daca fac un exercitiu si as numi-o totusi ar fi "acasa"

nu exista timp, doar fiinta. fiintam dincolo de timp, purtind pe umeri intre omoplati un miez de lumina ce nu are nici prezent, nici trecut sau viitor ...