I-dana

no sugar

salut, numele meu este dana si la sfirsitul lui mai se implinesc 7 luni de cind nu mai am zahar in singe. motivele pentru care am renuntat la zahar sunt mai putin importante - mici probleme de sanatate m-au indreptat spre un domn foarte dragut de meserie nutritionist, dar care practica o abordare holista si care mi-a sugerat un fel de dieta homeopata in care nu exista deloc zahar, in plus tocmai il intarcasem pe toma si vroiam sa dau jos si restul de kg in plus.

cine ma cunoaste stie ca la mine dulciurile erau un must! mincam ingrozitor de multe dulciuri, de multe ori glumeam si spuneam ca mie nu imi curge singe prin vene ci zahar. nu as fi mincat deloc mincare, doar dulciuri.

si totusi am acceptat provocarea asta - convinsa adesea ca voi muri in sevraj din lipsa de zahar. si iata-ma dupa aproape 7 luni hotarita sa nu mai maninc zahar vreodata. e adevarat ca mi s-au schimbat cumva nevoile alimentare, as minca cereale, seminte de orice fel, unt, mamaliga, pufuleti si cartofi non stop. organismul, baiat destept, a zis "ah, nu mai bagi zahar? ok, dar macar baga alte lucruri pe care sa le pot transforma in glucide".

in afara de faptul ca imi este mult, mult mai bine fizic - cam ca atunci cind faceam sport constant de minim 4 ori pe saptamina intr-un ritm alert - reusesc sa ma mentin la aceeasi greutate ca dupa primele 2 luni dupa ce am scos zaharul (aprox. 54 kg) si a disparut orice urma de tesut adipos de pe coapse. e drept ca la asta lucrez si cu ceva sala in fiecare saptamina + niste tratamente corporale.

ceea ce vroiam de fapt sa spun cu acest post este ca:
- e adevarat ca noi suntem ceea ce gindim si ce avem acolo in suflet ... dar suntem si ceea ce mincam .. si cum mincam / si de ce mincam / sau cu ce investim mincarea aia pe care o bagam in trupul nostru
- nu reusesti sa te mentii la o greutate acceptabila daca nu te uiti atent cu ce iti hranesti trupul si mai ales cu ce cantitate
- nu inteleg de ce exista o preocupare atit de mare a oamenilor in general asupra mincarii si a cit maninci. de ce parintii sunt fericiti cind copiii lor maninca mult sau cu pofta? de parca mincarea este singurul ingredient necesar omului pe care il accepta ca factor de fericire si bunastare ... iar pofta este semnul evident ca esti normal si sanatos. ma intristeaza uneori chestia asta ...

eu stiu ca e posibil sa fiu defecta cumva - pentru mine mincarea este precum computerul. util si atit. am nevoie de mincare ca sa pot trai ... in viata asta. altfel nu gasesc mare placere in mincat. la mine pofta este nevoia trupului de un anumit component din alimentul respectiv. iar foamea este o chestie pe care am invatat-o ca sa evit sa ajung la limita trupului meu, care neavind energie (mie nefiindu-mi deloc foame) a inceput sa imi dea semnale violente "hello! nu mai e combustibil. baga daca vrei sa mai respiri / misti / traiesti"