Wednesday, January 09, 2008

 
povesti de viata

povestea mea am scris-o din mai multe motive, din prea mult zbucium interior, dintr-o durere atit de adinca ca nu o puteam duce pe tacute, dintr-o nevoie profunda de a ma simti intreaga chiar daca nu ma simteam decit mutilata, dintr-o dorinta nebuna de viata ... dar si pentru ca eu cind am trecut prin asta mi-am dorit sa pot vorbi cu cineva care a trait acelasi lucru … ma gindeam ca m-as fi simtit mai putin singura, fiind aproape de cineva asemenea.

intimplarea, sau poate nu, a facut ca un om asemenea sa ajunga la mine pe blog. povestea lui este altfel, cu mult mai grava decit a mea, consecinta este aceeasi, sintetizindu-se intr-o intrebare simpla, uneori banala – cum se traieste cu un singur ochi? cum se traieste fiind altfel? daca ma intrebam atunci cind ii aveam pe amindoi intregi, nu mi-as fi putut imagina, sau chiar daca as fi facut un efort, nu cred ca m-as fi gindit ca poate fi atit de rascolitor. daca m-as fi intrebat imediat dupa operatie, as fi spus ca sunt momente in care nu mai stiu cum se face asta, ca sunt fulgerari de secunde in care aproape mi-e egal daca se mai traieste ori ba. daca ma intreb acum la 3 luni dupa operatie, imi spun ca se traieste bine, altfel cu siguranta, dar bine.
si atunci, ma intreb, ce anume ne arunca pe margine? pierderea? suferinta? stigmatul de a fi vizibil altfel intr-o normalitate, general acceptata, precum o conventie semnata tacit? schimbarea? ochii cautatori si insistenti ai celorlalti atunci cind observa ceva, orice, altfel la tine? rational iti spui ca nimic nu s-a schimbat – iti pierzi un ochi, iti pierzi vederea, un picior … sau iti pierzi iubirea, copilul, mama … si ca sa mergi mai departe, ca sa poti trai … iti spui ca nu s-a schimbat nimic. dar de fapt se schimba totul, tu devii altfel. tot tu in esenta, dar altfel. si atunci oare doar schimbarea de stare este cea care declanseaza caderea? si cazi, cazi, te pravalesti parca nemaiputind oprindu-te … pina pe fundul fiintei tale … abandonindu-te pe tine si de tine. si abia acolo in strafunduri, pe margine … te gasesti parca mai intreg si mai plin. mai TU decit orice conventie, orice lume sau forma sau imagine. si revii. in aceeasi masura extrem de puternic si incredibil de sensibil.

cistigul insa consta in inima care iti creste mare cit toata lumea pe interior. in iubirea pe care o nasti neincetat si o dai cu mult drag. in simtirea care se extinde si cuprinde tot ce are viata. in bucuria, tristetea, veselia, durerea pe care ajungi sa le simti in jurul tau si nu sunt ale tale, sunt ale altora, dar devin ale tale pentru ca esti acolo cu ea lumea intreaga, parte din ea, iar ea parte din tine. pentru ca esti altfel. pentru ca stii. pentru ca abia acum intelegi ca nimic nu este acolo pentru totdeauna. iar tot ceea ce poti face este sa mergi mai departe. intreg si in armonie cu tine insuti.

dupa o pierdere sau o suferinta mare se pot intimpla doua lucruri – sa te inraiesti, sa creasca demonul din tine, sa ramii blocat in revolta si sa cresti ura sau, dimpotriva, sa te gasesti, sa vezi dincolo, sa inveti si sa intelegi. sunt amindoua acolo, le gusti pe amindoua. alegerea e a ta.

Comments:
Vreau sa traiesc frumos, cu folos, nu in ura si revolta. Tot ce ai scris, Dana, e 100% adevarat si atat de dulce-amar. Ajuti mai mult decat crezi prin ceea ce postezi pe blog. Din partea cititorilor anonimi, un mare MULTUMESC.
"Dai vointa, iei putere" - mi-a scris recent o colega. E noul meu motto, pe care-l recomand celor surprinsi de imprevizibilul vietii
 
numai un om puternic poate creste, interior, cit lumea.

tu esti un astfel de om.
 
@ anonymous: iti multumesc pentru creditul acordat :-)
 
Post a Comment



<< Home

This page is powered by Blogger. Isn't yours?