Saturday, October 27, 2007
pierderi
pierderile se respira, se ating golurile, se tine doliu, se accepta ... cu totul. se ingroapa si apoi se merge mai departe. uneori dureaza zile alteori ani ... alteori o viata intreaga sau poate chiar o eternitate.
acum 20 de ani am inceput sa imi pierd ochiul drept ... cu o piatra, zvirlita de un baiat vesel si jucaus cu ajutorul unei prastii ... vroia sa ma nimereasa ... eram "ciudata" de la oras care citeste tot timpul si vorbeste altfel decit toti ceilalti. citeam sub un copac mare, pe malul unui riu frumos ... probabil una din sutele de carti imprumutate de la bunicul meu ... la un moment dat am intors capul, am vazut piatra cum vine navalnic spre mine, izbindu-se in ochiul drept. a durut, nu am inteles de ce eu sau de ce piatra, de ce baiatul, de ce dumnezeu, de ce doctorii, de ce saptamini in spitale, de ce dureri infernale ... dar am iertat. asa sunt eu.
acum 3 saptamini am terminat de pierdut ochiul ... cu un bisturiu rece, stapin pe el, exact si sigur ...
ma intreb adesea cum se poate umple senzatia de gol, un gol greu si dureros? ma trezesc uneori dimineata cu sentimentul ca am o caverna de nimic in cap. dar daca e nimic si daca e gol de ce e atit de greu? si de ce doare? golul are greutate? eu il stiam usor. nimicul doare? eu il credeam inexistent.
... da, pierderile se respira, se ating golurile, se tine doliu ... si se merge mai departe
pierderile se respira, se ating golurile, se tine doliu, se accepta ... cu totul. se ingroapa si apoi se merge mai departe. uneori dureaza zile alteori ani ... alteori o viata intreaga sau poate chiar o eternitate.
acum 20 de ani am inceput sa imi pierd ochiul drept ... cu o piatra, zvirlita de un baiat vesel si jucaus cu ajutorul unei prastii ... vroia sa ma nimereasa ... eram "ciudata" de la oras care citeste tot timpul si vorbeste altfel decit toti ceilalti. citeam sub un copac mare, pe malul unui riu frumos ... probabil una din sutele de carti imprumutate de la bunicul meu ... la un moment dat am intors capul, am vazut piatra cum vine navalnic spre mine, izbindu-se in ochiul drept. a durut, nu am inteles de ce eu sau de ce piatra, de ce baiatul, de ce dumnezeu, de ce doctorii, de ce saptamini in spitale, de ce dureri infernale ... dar am iertat. asa sunt eu.
acum 3 saptamini am terminat de pierdut ochiul ... cu un bisturiu rece, stapin pe el, exact si sigur ...
ma intreb adesea cum se poate umple senzatia de gol, un gol greu si dureros? ma trezesc uneori dimineata cu sentimentul ca am o caverna de nimic in cap. dar daca e nimic si daca e gol de ce e atit de greu? si de ce doare? golul are greutate? eu il stiam usor. nimicul doare? eu il credeam inexistent.
... da, pierderile se respira, se ating golurile, se tine doliu ... si se merge mai departe
# posted by I-Dana @ 2:03 AM 
