Sunday, December 10, 2006

 
frica

in ultimul timp m-am tot intilnit cu 2 sentimente in mod pregnant - frica si singuratatea. azi ma dau prin scris fricii.

ieri butonind telecomanda, dau peste un film (habar nu am care) in care am vazut cu coada ochiului o frintura de conversatie "oricui ii e frica. daca e cineva care pretinde ca nu ii e frica ori stie al dracu' de bine sa disimuleze ori are o mare problema si pentru el chiar nu conteaza nimic."

cineva imi spunea ca frica trebuie traita cu ochii deschisi - si tind sa cred ca are dreptate

mi-e frica de multe lucruri pe lumea asta, uneori de lucruri marunte alteori de lucruri ce tin de viata si moarte. intotdeauna am reusit sa imi depasesc fricile aruncindu-ma ca dementa inconstienta in "ce - urile" care imi provocau frica. pentru ca niciodata nu am putut sa las "ce"-ul ala / sursa fricii mele acolo fara sa il provoc. sunt 2 variante de cele mai multe ori - sa iti bagi capul in nisip ca strutul si sa pretinzi ca nu exista sau sa te duci la el, sa te uiti fix in ochii lui si sa il traiesti pina la capat - ii faci fata sau nu dar macar stii ca nu iti atirna deasupra capului ca o ghilotina. imi place sa cistig, dar stiu sa si pierd. urasc insa pasivitatea.

mi-e frica de albine si viespi pentru ca sunt alergica si hop top intru in soc anafilactic (ceea ce e cam funny). dupa o perioada destul de mare de teroare in care la orice biziit saream ca arsa, mi-am zis "what the fuck. daca e sa mor din asta ce pot sa fac doar n-o sa imi traiesc toata viata intr-o panica continua". asa ca m-am dus eu spre albine si viespi in loc sa fug ca disperata - le provoc intr-un fel, dar in primul rind pe mine. am o viespe in casa nu o omor, o salvez - ok cu grija. ma duc toamna la piata si stau printre ele, pentru ca in mod nesimtit le place exact ceea ce imi place si mie - florile si fructele. merg desculta prin iarba, stau in gradini si in natura imbracata in culori foarte deschise si data si cu parfum (spre disperarea alergologului, dupa care ar trebui sa ma pun in glob de sticla)

mi-a fost frica de moarte. nu imi mai e. toate mortile din ultima vreme m-au facut sa provoc intr-un fel moartea si sa o traiesc pina la capat atit de in mine incit simt ca moartea e doar o trecere, e ca mersul la culcare.

.... oare frica este doar reactia noastra de aparare la ceva nou sau altfel pe care trebuie sa il traim? e un fel de sistem imunitar in plan mental?
... sau poate este manifestarea durerii de crestere a spiritului atunci cind mai face un pas si merge mai departe ...
... sau propriile garduri interioare care ne fac sa raminem in structuri cunoscute?
... si in acelasi timp poate fi intuitia pericolului, eliberezi frica, adrenalina si te pregatesti?

multa vreme mi-am reprezentat frica ca pe un suflet schingiuit si imi dau seama de fapt ca este schingiuit doar daca nu se arunca in "ce-ul" care ii determina frica, daca il lasa sa il domine, raminind impietrit. altfel e doar un suflet miscator ... provoaca, traieste, creste ... se misca

Comments:
"Sa nu ma tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea marunta, purtatoarea desfiintarii totale. Voi infrunta frica. O voi lasa sa treaca peste mine, prin mine. Si, dupa ce va fi trecut, imi voi intoarce ochiul interior si voi privi in urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi ramine doar eu."
 
da, cam asa ceva, mack.
sunt foarte curioasa ... cine a spus asta?
 
asta e ceea ce numeste Frank Herbert "litania impotriva fricii" in dune. hehe, m-am intrebat de cateva ori, cum o fi ajuns nenea asta sa se descante asa?...
 
super tare!
 
Post a Comment



<< Home

This page is powered by Blogger. Isn't yours?