I-dana

Sunday, December 17, 2017

despre relatii

toata viata mea am cautat o iubire din aia in care sa ma simt iubita pentru tot ceea ce sunt, am cautat pe cineva despre care sa stiu si sa simt ca ma iubeste mult, care sa fie acolo pentru mine no matter what, sa ma protejeze sau doar sa fie linga mine atunci cind alunec in cele mai intunecate si grele tenebre ale trecutului meu. am cautat o iubire in care sa putem sa crestem, invatam, iubim si ajutam unul pe celalalt. o iubire constienta in care fiecare sa hraneasca acel spatiu al relatiei, chiar atunci cind lucrurile nu sunt deloc usoare. o iubire in care sa pot sa dau tot si sa primesc tot. o iubire in care sa existe respect, onestitate, incredere si angajament de ambele parti.

mi-a luat mult, prea mult, sa inteleg ca ce cautam era un proces reparatoriu a tot ce nu am primit in copilarie in relatie cu parintii, cu familia. voiam siguranta, incredere, un fel de iubire neconditionata. nu erau nevoile unui adult, ci ale unui copil. voiam sa fiu unica, dorita, respectata. voiam sa stiu ca daca cad, e cineva acolo care ma va prinde sau macar ma va insoti in cadere si apoi in inaltare. cineva cu care sa rid, sa pling, sa traiesc viata la maxim, sa ma joc, sa zbor, sa cad … sa tot.

dar Viata, in misterul ei de neinteles, iti aduce cel mai adesea fix bucati pe care le ai nevindecate, nedepasite … ca nu poti sa ai lumina daca nu ai integrat intunericul, respect daca nu ai acceptat tradarea, sinceritate daca nu ai scos la lumina toata minciuna, incredere daca nu ai respirat pina la capat mizeria sau continere si iubire daca nu te-ai balacit integral in abuz, frica sau violenta.

primele mele relatii din adolescenta au fost la fel de abuzive ca si copilaria mica – am fost agresata sexual la 13 ani de un soldat in spitalul militar cind eu eram internata pentru toate operatiile de la ochi, am fost violata de doi amici la 17 ani, am fost batuta crunt cu pumni si picioare la 20 de iubitul de la vremea aia, care m-a urmarit ani de zile, am fost agresata si batuta pe strada de mai multi barbati. la un moment dat, cind nu credeam ca o sa mai ies vreodata din acest pattern, s-a oprit. pur si simplu. m-am dus pina la fund, fiind sigura ca moartea e singura care ma mai poate salva … si la un moment dat s-a oprit. nici acum nu inteleg cum si de ce. nu imi amintesc sa fi facut ceva anume, pur si simplu nu am mai intrat in relatii abuzive.

a urmat apoi tradarea si lipsa de sinceritate, pina de curind. ce am simtit, de fiecare data cind am fost tradata si mintita, a fost o repunere in scena a tuturor momentelor, tot din copilarie in care cei despre care credeam ca ma iubesc, cei de la care ar fi trebuit sa primesc protectie, de fapt m-au tradat si m-au abandonat. mama si tata ca m-au lasat in grija unor adulti complet defecti, cu un bunic alcoolic, violent si care habar nu avea ce facea cind era beat mort. bunica, care i-a permis in fiecare noapte sa ma abuzeze, la fel, neprotejindu-ma, necerind ajutorul si nespunind nimic nimanui despre ce se intimpla.

ce vreau sa spun este ca relatiile pe care le atragem sunt relatiile care se muleaza pe niste bucati din fiinta noastra. eu am ajuns sa cred ca atragem fix relatiile de care avem nevoie pentru a putea lucra acele spatii grele si nerezolvate. pentru a le putea vindeca si merge mai departe intregi. daca nu as crede asta, nimic, dar absolut nimic nu ar mai avea sens. daca nu as crede asta, viata asta, creatia asta ar fi doar oglinda unui “dumnezeu” bolnav mintal sau manifestarea unui univers pervers, a unui experiment care a dat gres lamentabil.

e forma prin care eu am putut sa merg mai departe, prin care am ales sa vad si sa cred intr-o ordine a acestui univers. daca nu ar fi asa, nu as putea sa vad si sa simt cealalta bucata – a luminii, a bucuriei, a iubirii, a frumusetii. doar acceptindu-le in pereche, in dualitate – iubire / frica; liniste / iad; lumina / intuneric – pot sa ma traiesc intreaga, pot sa iubesc aceasta viata. doar in pereche … si toate in mine. relatiile pentru mine sunt cel mai puternic mod de a trai constient, de a integra umbra ca sa pot trai lumina.

celalalt e pentru mine un dar de a ma cunoaste, de a cunoaste si experimenta Viata cu tot ce cuprinde ea. si sunt recunoscatoare pentru fiecare dar.

imi doresc din toata inima un celalalt care sa fie constient, care sa fi trait si lumina si intunericul.

un celalalt, care sa creeze dintru amindoua Viata. Viata cu sens. cu incredere. cu iubire. cu respect.

relatia este despre a merge in calatoria vietii in doi. constient. mina in mina, umar linga umar, iubire in iubire, ochi in ochi. avind inauntru si demonii si ingerii si lumina si intunericul.

# posted by I-Dana @ 3:07 AM 0 comments

Tuesday, November 22, 2016

...

… sunt doar un trup subtire de femeie … sau poate de fetita

… nu imi mai aduc aminte ce virsta am, uneori cred ca am 5 ani sau poate 15 .. 35 … 105 … sau chiar o vesnicie

… nu imi aduc aminte nici cind m-am nascut, dar stiu ca am murit de multe ori in viata … si m-am nascut din nou cu o inima mai mare

… sunt doar piele … piele calda, ferma … vie … pe care daca o atingi … freamata si te transporta doar pina la stele

… sunt respiratia acestei lumi, atunci cind explodeaza sau cind doarme ..

… sunt atingerea lui si a ei cind se intrepatrund adinc in noapte …

… sunt doar un ochi, care te vede pina in adincuri. celalalt doarme si vegheaza din lumile de apoi, din cer …

… sunt miini. sunt soapte. sunt foc. sunt aer. sunt apa si pamint.

… visele mele creaza lumea. si apoi ma trezesc … si lumea moare. ca sa se trezeasca iar, in urmatorul vis, care e si mai mare …

… viata mea e un vis … un vis pe care il visez in fiecare noapte, pe care il vad cu ochii deschisi in fiecare zi

… visul meu e unul de iubire, e singura limba pe care o vorbesc …

… mi-e dor … de mine … de tine … de ei … de ele … de tot ce am fost, sunt si voi fi …

… mi-e …

# posted by I-Dana @ 2:22 AM 0 comments

Thursday, October 27, 2016

it's complicated

... cuvintele se impleticesc ca niste betivi in drum spre casa. tocmai iesite din circiuma creuzetului interior. sunt ca un nor de furtuna aparut de niciunde pe un cer senin. sau un soare blind, care te mingiie si te adulmeca rasarind in mijlocul unui uragan. zumzai pe dinauntru. emotii. doruri. dorinte. iubiri. ma zumzai pe mine ... nici o alegere ... it's complicated

mai bine scriu poezie (imi spun) poate asa imi iese

mai bine nu ...

sau poate da ...

odata de mult, nu imi aduc aminte cind, ea a ales sa nu mai faca alegeri. nici o alegere... de drumuri, de oameni, de iubire, de viata, de moarte. pentru ca orice alegere, ar anula o alta potentiala alegere. iar pentru ea asta ar insemna disparitie. e ca si cum nu mai poate sa aleaga, nu mai vrea sa aleaga, pentru ca ar disparea parti esentiale din ea insasi ... it's complicated

imaginati-va o fiinta care cuprinde tot ce a trait vreodata. tot ce a simtit vreodata. tot ce a gindit vreodata. le duce pe toate inauntru. o lume uriasa. la fel de mare cit o galaxie sau poate chiar un univers. e totul inauntru. un matrix complex in care nimic nu se pierde. fiecare detaliu, fiecare gest, fiecare iubire, fiecare cuvint. fiecare gind. sunt acolo ca si cum ar fi acum ... it's complicated

o lume uriasa. fara de timp. tot timpul. intr-o nanosecunda. ca un magician, poate activa fiecare amintire, fiecare persoana, fiecare sarut, fiecare iubire ... nimic nu se pierde, totul e aici ... it's complicated

e ea ... miinile ei prin parul ei, capul ei in bratele ei. "shhh draga mea, dormi, o sa fie bine" ... soaptele ei sunt aici. iubirea ei ...

e el ... mirosul lui, plimbarile impreuna, joaca si libertatea ...

sunt ei ... fiecare atingere si fiecare privire. fiecare soapta si fiecare strigat de placere. fiecare muzica si fiecare dans. pielea fiecaruia. miinile lor. mirosul. poezia. viata nascuta din iubire. energia fiecaruia. focul. vibratia. pasiunea. totul doar iubire ... multa, de necuprins. de neoprit ...

dar atunci cind pastrezi tot ... ramine chiar tot. odata cu ea si ei, i-au ramas, insa, si ceilalti sau celelalte ... durerea, frica, fiecare lovitura, fiecare pata murdara pe corpul mic de copil, mirosul de alcool, loviturile, bataile, umilinta, respingerea, abandonul, frica, frica, frica, durerea, disperarea ... tot

it's complicated ...

iar aceasta lume uriasa, care refuza sa piarda ceva, orice, in care pastreaza tot de teama ca o sa alunece, alegind, in neant, in gol, in nimic ... s-au nascut insule. insule mari si mici. insule luminoase, pline de soare si insule intunecate, grele. toate ale aceleiasi lumi ... insula cu el, insula cu ea, insula de aici si insula de acolo ... insula focului ... insula pasiunii ... insula durerii ... insula bucuriei si insula tristetii ... insula iubirii si insula fricii ...

it's complicated ...

si de atunci, ea construieste poduri ... milioane de poduri. poduri solide si poduri suspendate. poduri vizibile si invizibile. poduri de fringhie ... poduri nesfirsite ... in fiecare zi incearca sa isi tina insulele laolalta ... in fiecare zi isi viziteaza insulele ... in fiecare zi cara o lume intreaga in ea.

e grea cu propria-i lume
e insula. e lumea. e podul. e ea. ce nu vrea sa dispara ...

she's complicated ...

# posted by I-Dana @ 6:36 AM 0 comments

Friday, January 15, 2016

eu sunt si fetita si luptatorul

aveam vreo 8 ani, as zice, nu imi aduc aminte exact. stateam in patul din camera mea din berceni si intr-un mod ciudat puteam vedea dinspre mine si inspre mine. aveam febra. febra mare, 40 - isi aduce mama aminte. dupa vreo doua zile de febra asa de mare, au trebuit pina la urma sa ma duca la spital, la grigore alexandrescu, le era frica ca mor. imi aduc aminte atit de clar ce am trait atunci. cum puteam sa vad camera si oamenii din jur, si totusi, intr-un mod inexplicabil sa ma vad dinafara, din exterior, zacind in pat. eram si nu eram acolo. eram constienta de realitatea imediata – de camera, de cei prezenti, dar in acelasi timp pluteam intr-un spatiu dincolo de acea realitate. o singura secunda si puteam sa ies din mine, din corp, si sa ma vad din afara. eram intr-un fel curios intre lumi. iar copilul dana isi dorea sa ramina in acel spatiu dincolo de realitatea imediata. i se parea ca ar fi cel mai potrivit asa. lumea intreaga si viata i se pareau atit de greu de dus, doar durere, frica, singuratate si lipsa de iubire. nu era prima oara cind traiam asa … intre lumi, suspendata intre realitatea imediata si ceva dincolo de ea. incepusem sa traiesc asta atunci cind bunicul venea noaptea beat si se transforma intr-o bestie violenta plina de pofte carnale. cind ne ascundeam intr-o camera mica fara ferestre, eu si bunica, de frica lui – atunci cind nu reuseam sa fugim din casa pe a doua usa a casei si sa petrecem toata noaptea pe ulitele satului – iar el izbea in usa, urlind pina o darima, iar eu lesinam in momentul in care imi dadeam seama ca usa o sa cedeze. nu era chiar un lesin, era un fel de fuga. ieseam cumva din corp si pluteam suspendata intre lumi. amintirile cu ce se intimpla dupa ce ma prindea au fost blocate in inconstient ani de zile, iar in momentul in care au iesit in constient aproape ca m-au ucis. si mai apoi in timpul operatiei de la ochi la 13 ani, cind in timpul anesteziei erau gata sa ma piarda din cauza unor probleme cu anestezia, iar eu m-am trezit suspendata, intr-un fel imposibil de explicat, pe tavan si vedeam sala de operatii, corpul meu pe patul de operatii si doctorii agitindu-se in jurul meu, incercind sa ma salveze. imi amintesc ca si cum a fost ieri tot ce s-a intimplat, ce au spus doctorii, ce faceau asistentele, cum se miscau in jurul corpului inert, al meu, de pe patul de operatii. si iarasi eram in spatiul ala suspendat, o lume alb stralucitoare, in care nimic nu era si totul era, in care simteam un fel de bine absolut, o iubire neconditionata, iar uneori eram inconjurata de niste contururi ca niste fiinte eterice, pline de prezenta si iubire care doar ma contineau intr-un cerc perfect, eu in mijlocul lor. imi amintesc ca am crezut ca asa trebuie sa arate ingerii. si simteam ca parca tocmai strabatusem un labirint ingrozitor de complicat, prin care nu mai vroiam sa ma intorc. mi-era atit de bine acolo, in lumea aia alb laptoasa plina de iubire.

copilul de atunci traia in lume doar frica, groaza pura. si lipsa de protectie. de continere. o nevoie viscerala de a fi in siguranta si de a avea pe cineva care sa fie linga el. si de fapt de fiecare data, nimeni si nimic nu au reusit sa il protejeze … cu vremea, a reusit sa dezvolte un mecanism imbatabil de aparare, o platosa imensa, cu o putere greu de imaginat, astfel incit niciodata, dar niciodata sa nu mai fie vulnerabil, expus, batut, agresat, abuzat, neputincios si singur.

2 bucati de suflet. o fetita mica sugrumata de frica, care isi spunea ca pe o mantra “vreau sa se termine. vreau sa se termine. o sa fie bine. o sa fie bine” si un luptator … parca de sumo, inarmat cu cele mai abile tehnici de a controla realitatea, care vede si prevede, ca nu cumva sa mai fie vreodata luat pe nepregatite, prins in capcana. ambele in acelasi om. 2 bucati de suflet sparte. 2 realitati interioare atit de opuse, de diferite, aproape de imposibil de reconciliat.

si au trecut multi ani de atunci, insa ele sunt la fel de prezente in amprenta fiintei. am lucrat cu ele in mii de ore de terapie, le-am inteles, le-am constientizat … insa in anii astia am invatat ca nimic nu dispare, nimic. totul e acolo. se schimba doar perspectiva din care ma uit la ele.

frica si groaza fetitei reapar cu forta uraganului de fiecare data cind T se imbolnaveste. eu cred ca spaimele noastre legate de proprii nostri copii au legatura cu experientele personale ale copilului din noi. circumstante care sunt similare cu propriile noastre experiente determina cele mai cumplite panici. mor de frica cind T face febra mare si il simt cum intra in acel spatiu dintre lumi. ultima data cind halucina la febra foarte mare si a facut inconstient pe el, am paralizat. fetita a aparut cu o forta care m-a doborit. inghet de frica la orice gest din partea oricui care are iz de agresiune inspre T. ani de zile dupa ce l-am nascut aveam cosmaruri ca este agresat sexual de un barbat.

emotional, in situatii limita fetita ingrozita, paralizata de frica re-apare, irumpe cu o forta de neoprit. la nivel de actiune, sunt luptatorul urias cu o putere incredibila care face orice, absolut orice ca sa evite potentialul pericol. si in mod paradoxal, acestea co-exista. 2 bucati sparte una de cealalta. si totusi impreuna.

eu sunt si fetita si luptatorul

# posted by I-Dana @ 3:36 AM 0 comments

Tuesday, September 15, 2015

sa va spun de ce nu imi place inceputul scolii

in fiecare septembrie intru intr-o stare de tristete si nostalgie, lacrimile mi se innoada adesea in barba si totul mi-e ravasit pe dinauntru. de cind ma stiu trec prin asta. aproape m-am obisnuit, asta nu m-a impiedicat, insa, in fiecare an sa nu plonjez in a cauta sa inteleg ce declanseaza aceasta stare, sa o respir integral.

inainte de a pune laolalta povestea, despre care cred eu, ca a reprezentat declansatorul acestei stari, as vrea sa fac doua precizari. unu, nici o circumstanta si nici o situatie din prezent nu poate angaja o traire emotionala atit de puternica, decit daca se muleaza perfect pe un tipar vechi, din trecut, din copilarie, in cazul meu. doi, nimic, nici o emotie, stare sau traire nu dispare cu adevarat pe parcursul unei vieti. e adevarat ca odata ce survine intelegerea si acceptarea acelei surse ca declansator, ceea ce traiesc nu ma mai copleseste, nu ma mai suge cu forta, o traiesc, o parcurg, insa cu alta constienta, cu o detasare, de pe pozitia de observator. am invatat ca nimic nu dispare din amprenta fiintei, doar isi schimba valenta si forta si in loc sa ma traiasca ea pe mine, o traiesc eu pe ea.

m-am nascut linga Tirgoviste, intr-un sat, si am trait acolo pina la aproape 5 ani. m-a crescut bunica din partea tatalui, iar relatia cu ea a fost una din cele mai importante relatii din viata mea. a fost fiinta care mi-a oferit neconditionat iubire si care a fost ancora si reperul meu in ceea ce priveste afectiunea, iubirea, tandretea. inca e, desi a plecat de atitia si atitia ani dintre noi. inca imi amintesc degetele ei prin parul meu, cind ma mingiia ore in sir, incercind sa ma linisteasca, soaptele ei, mirosul ei, pielea ei. si acum, cind imi e greu, ma conectez la iubirea ei neconditionata. in anul ala, inainte de a implini 5 ani, parintii mei au decis sa ne mutam toti in Bucuresti, deci sa plec de la bunica. parca vad, prin ochii copilului de atunci, Dacia plina de bagaje, cu o plapuma si doua perne indesate in spate, la luneta, ai mei in fata, eu si fratele meu mai mic pe bancheta din spate. era septembrie. si pentru mine lumea se sfirsea. ma uitam la ea, la bunica, in fata portii, cu lacrimi in ochi, stringindu-si miinile, aproape fringindu-le, ca sa reuseasca sa se tina dreapta pina ce masina urma sa dispara din raza ei vizuala. ochi in ochi, lacrimi in lacrimi, imi amintesc gestul ei de la revedere, cum mi-a facut cu mina, iar in mine murea lumea intreaga. in secundele alea, ochi in ochi cu ea, in orele alea pina la Bucuresti si in toate zilele si anii ce au urmat, ceva din copilul de atunci a murit putin cite putin.

in Bucuresti, am trait singuratatea. singuratatea din lipsa afectiunii, a iubirii, a miinilor ei care intotdeauna stiau cum sa ma aline, cum sa ma tina in brate. am plins pina in adincurile pamintului si pina la cer de dor, de singuratate, de nimeni care sa fie acolo sa ma contina.

septembrie, in copilul din mine, a insemnat pierderea a ceva esential, pe care intr-un fel anume, greu de inteles, l-am cautat toata viata si inca il caut uneori in ceilalti, in exterior … atunci cind ma ratacesc si uit ca de fapt e inauntru.

m-au dat la gradinita atunci, in acel septembrie. fetitei crescute la tara i-a fost greu sa se adapteze. educatoarele nu prea au fost de ajutor. vorbele grele, umilinta, jignirile din partea lor, bataile si pedepsele pe care le primeam adesea au lasat urme adinci. atunci copilul s-a inchis pentru prima oara, construind primele ziduri.

urmatorul septembrie a insemnat inceputul scolii. imi aduc aminte cit de pierduta eram, habar nu aveam ce se vroia de la mine. viata mea era aproape exclusiv interioara, in cea exterioara nu ma regaseam si o percepeam doar ca pe o sursa de durere. fetita de atunci a trebuit sa construiasca o lume inauntru, care sa contina iubirea, pentru ca in cea exterioara era doar un hau, un pustiu, lipsit de viata. lumea fara iubire era moarta.

primii ani de scoala cu toate lunile lor de septembrie au fost fantomatici, cumva. eram un fel de alien, venit de pe alta planeta, nu intelegeam nimic din ce se vroia de la mine, bai da’ nimic! (tata si acum imi povesteste ca el era convins ca eram varza, batuta rau in cap) … statul in banca nemiscata, uniforma si bentita, ceea ce trebuia sa fac, pagini de liniute, bastonase, scrisul, socotitul, totul – mi se pareau complet lipsite de sens. in lumea interioara totul era posibil, traiam universul intreg, in lumea de afara parca eram bagata cu forta intr-o cutie de chibrituri, in care inghetam, nimic nu mai functiona, ma simteam strivita, simteam cum mi se taie aripile. imi amintesc cu claritate ca abia in clasa a 5-a s-a produs un declic, a fost un moment asa de WOW! – am inteles cum functiona sistemul, ce trebuia sa fac, care erau regulile, ce se astepta de la mine, cum trebuia sa joc. Si guess what, din momentul ala din proasta clasei, am devenit premianta clasei J. Am invatat jocul, cu regulile lui … si a inceput sa imi placa, e adevarat. viata toata e un mare joc (asta am inteles mai tirziu), realitatea este un joc … bucati infinite de perceptii ale realitatii, fiecare cu locul ei de joaca … fiecare joc, cu regulile lui.

am fost copil cu cheia de git din clasa 1. ai mei plecau dimineata devreme, il luau si pe fratele meu cu ei pentru ca il duceau la gradinita. abia dupa 3-4 dupa amiaza se intorcea mama, impreuna cu fratele meu. viata mea se intimpla cu adevarat dupa ce se termina scoala pina se intorcea mama. imi amintesc ca incet, incet am descoperit bucuria de a umbla pe strazi, de a explora lumea altfel. stiam la ce ora se intoarce mama, asa ca imediat dupa scoala, porneam la drum, studiam strazile (la inceput din cartier, apoi am ajuns din ce in ce mai departe, foarte departe), oamenii, copacii si plantele. stateam ore in sir uitindu-ma la cer, urmarind frunzele miscate de vint, priveam oamenii, insectele, viata … cream povesti intregi, eram libera si asta imi aducea o mare bucurie. acum, uitindu-ma in urma, ma intreb cum naibii de nu m-a luat nimeni pe sus ca sunt singura pe strazi. o singura data am intirziat acasa si am ajuns dupa mama, mi-am luat o bataie crincena atunci.

… eu cred ca in general ce se petrece la virsta asta, adica momentul in care intram la scoala, scoala asa cum e ea acum, ucide putin cite putin copilul din noi. ii taie aripile. habar nu am cum sau daca ar putea fi altfel. uneori ma intreb daca nu e parte intrinseca din viata asta aici, din viata de om … habar nu am, cu adevarat … stiu doar ca e atit de important sa pastram vie - toata viata noastra - bucuria aia a copilului, in care totul este posibil, lumea aia plina de iubire magica … in care orice vis se poate indeplini in lumea asta … pentru ca altfel nu am mai fi vii, ci morti dinainte de a muri …

si imi spun in fiecare zi ca pe T o sa il indrum sa pastreze acel echilibru.

# posted by I-Dana @ 5:31 AM 0 comments

Thursday, May 07, 2015

Fragilitate

Ieri am insotit-o pe I pe ultimul drum, iar in noaptea ce a urmat am visat delfini. Erau pe fundul oceanului intr-o capcana. Capcana luase forma unei case, casa copilariei mele… cu multe intrari si multe iesiri. Ca un labirint de necuprins si de neinteles. Atit de izbitoare cele doua trairi – acele animale de o frumusete divina, de o gratie si vastitate prin forma, atingere, miscare, sunet … in contrast cu capcana, cu pericolul, cu sentimentul de frica care te impinge sa fugi sau sa ingheti, sa lupti sau sa te lasi, sa zbori sau sa te fringi … si niciodata nu stii ce urmeaza cu adevarat.

Visele mele exprima starile fiintei mele. Jung spunea ca visele sunt oneste, ele nu mint niciodata. Contin adevarul in sine. Si de asta il iubesc pe Jung. Era onest cu el insusi si cu ceilalti. Dar mai ales cu respect pentru tot ce traia.

In noaptea de dinainte sa moara I, am visat ca eram undeva pe un deal, noaptea, asezata pe spate, priveam cerul, iar cerul s-a apropiat de pamint si mi-a oferit stelele in cel mai de gratie spectacol. Stele care se miscau in grupuri distincte, clare, formind imagini ca de geometrie sacra. Mandale adevarate. Iar acolo pe iarba, in noaptea instelata, cu spatele lipit de pamint am trait una din cele mai grandioase senzatii de divin … la citiva metri mai incolo, in mijlocul unei hale gen discoteca era un soi de harababura de nedescris, cu multa aglomeratie, galagie, confuzie … ca viata … asa cum o traim adesea.

La moartea lui I am trait confuzie. Si frica. Si o totala lipsa de sens. Iar in zilele alea, am invatat poate una din cele mai de pret lectii – am invatat sa pretuiesc Fragilitatea. Am invatat respectul si umilinta in fata Marii Creatii. De atitea ori, m-am crezut desteapta pamintului, am crezut ca stiu lucruri, ca le inteleg, ca stiu eu cum stau lucrurile. In acel spatiu al Fragilitatii – nu stii nimic, nu esti nimic, doar esti. Si tot ceea ce poti face este sa te apleci cu respect in fata maretiei a tot ceea ce exista, in fata Marii Creatii … fie ca se manifesta ca un moment de gratie, ca bucurie pura, iubire sau ca moarte, confuzie, durere, frica. Intr-un fel anume sunt parte din aceasta Mare Creatie si dansez odata cu ea intr-un dans. Un dans care nu are sens, dar are armonie. Un joc pe care nu il inteleg, dar are ordine cumva. O ordine dincolo de mine, mai presus de mine, ce se impleteste cu o ordine din mine … ca doua fire nevazute, eu si dincolo de mine …

Fragilitate e punctul acela de granita intre o stare de gratie, ecstatica, de bine absolut si de cealalta parte de spaima, contorsionarea pina la dementa a fricii, a lipsei de sens, a confuziei dusa la extrem.

Fragilitate e cind ajungi sa simti in exact aceeasi secunda cele doua stari – spaima / gratie; frica / incredere; iubire / confuzie; bucurie / groaza … le stii pe amindoua, sunt precum niste valuri ale aceluiasi ocean. Iar oceanul esti chiar tu.

Fragilitate e cind durerea te cuprinde, te indoaie, te izbeste de pamint … dar poti observa si trai bogatia frunzelor de primavara din copacii tocmai treziti la viata si e doar bucurie.

Fragilitate e cind frica precum o smoala usoara si densa in acelasi timp se iteste in tine … dar vezi zimbetul copilului din fata ta sau norii care usor si blind se misca pe cerul albastru curat sau auzi cintecul unei pasari in copacul din fata ferestrei si e doar iubire.

Fragilitate e cind toata viata cauti iubire si atunci cind crezi ca ai gasit-o, mori din aceasta viata.

Fragilitate e cind corpul iti este templu si il distrugi decapitindu-l in moarte prin cel mai groaznic accident.

Fragilitate e viata. Si moartea. Si trecerile dintre ele. Toate in oceanul Vietii.

# posted by I-Dana @ 3:28 AM 0 comments

Wednesday, April 15, 2015

cind parintii se despart …

mi-am propus sa pun laolalta niste elemente legate de acest subiect, inspirat cumva si de aceste sarbatori. intotdeauna sarbatorile sunt momente in care se reactiveaza trairi mai intense in mine, legate de despartire, pentru ca noi cultural am invatat ca sarbatoarea este un moment in care familia se reuneste si dincolo de celebrarea sarbatorii, se celebreaza familia laolalta

ca de obicei, precizez ca ceea ce eu scriu se bazeaza pe experienta mea personala si cu siguranta nu se poate generaliza

incerc sa constitui acest articol din perspectiva copilului dintr-o familie, in care parintii aleg sa se desparta, asa ca niste directii, sfaturi …

fii sincer fata de copil si comunica-i ceea ce se intimpla sau ceea ce urmeaza sa se intimple, indiferent de virsta

chiar daca copilul are sub 1 an sau peste, vorbeste sau nu vorbeste, intelege sau nu intelege rational ce se intimpla, intotdeauna el simte. daca exista tensiuni intre parinti, chiar daca acestia nu se cearta in fata copilului (ceea ce e de dorit!) sau nu ii spun ce se intimpla, el oricum la un nivel al simtirii stie ca ceva se intimpla. el insusi va manifesta prin traire si comportament fix ceea ce traiesc parintii. si e important sa pui in cuvinte tu ca parinte acele trairi. chiar daca ti se pare ca nu intelege, faptul ca tu vorbesti despre asta il ajuta sa isi puna laolalta niste emotii si trairi pe care le traieste doar la un nivel inconstient, foarte subtil

lui T i-am scris la un moment dat o scrisoare in care ii povesteam ceea ce se intimpla, ceea ce eu traiam. si abia dupa ce am putut sa pun eu in cuvinte, prin acea scrisoare, am putut sa ii vorbesc cu adevarat despre ce se intimpla, de ce uneori eram trista, plingeam si imi era greu. T avea undeva spre 3 ani, cind am reusit sa pot sa vorbesc cu el si cu siguranta habar nu avea rational ce ii povesteam eu acolo, dar energia cuvintelor mele, faptul ca eram sincera cu el a facut o schimbare

inainte de a ne desparti propriu zis i-am spus lui T, i-am povestit exact pe pasi ce urmeaza sa se intimpla. dar cel mai important, i-am spus ca indiferent daca eu, ca femeie si tatal lui, ca barbat ne despartim, noi vom ramine pentru totdeauna parintii lui, mama si tata. am pus accent pe faptul ca suntem foarte bucurosi ca el e copilul nostru, ca il iubim foarte tare si chiar daca femeia si barbatul se despart, raminem parinti pentru el, pentru totdeauna. un alt lucru important, ca nu el e vinovat pentru aceasta despartire – de multe ori, constient sau inconstient, copiii isi asuma vina pentru despartirea parintilor. e important de facut separatia intre femeia – barbat care se despart si mama – tata care ramin pentru el, pentru totdeauna.

in momentul despartirii, copiii traiesc interior un fel de ruptura, toata realitatea interioara se fringe, de aceea este necesar ca realitatea exterioara sa sufere cit mai putine modificari – nu ii schimba casa, nu ii schimba gradinita sau scoala. Incearca, in masura in care e posibil, copilul sa ramina in acelasi spatiu fizic, in acelasi mediu

copilul reprezinta jumatate din mama si jumatate din tata

cea mai mare capcana pe care o experimenteaza parintii care se despart este sa isi duca cimpul de batalie prin copil. pentru ca la o despartire, se nasc cele mai grele emotii, cele mai urite reprosuri si acuzatii, uneori inerente, de altfel, dintre doi oameni care se despart – tentatia este sa continui acea batalie, dar pentru ca dupa despartire, singurul teritoriu comun ramine copilul, le versi acolo. asa se nasc complicatiile cele mai nebune – nu te mai intelegi asupra a nimic, totul e un razboi, nu ti-l dau la ora aia sau in ziua aia ci cind vreau eu sau si mai rau nu ti-l mai dau deloc, nu o sa il mai vezi niciodata, negocieri si lupte la singe (am vazut asta la atitea cupluri in jurul meu). daca te dai un pas in spate si esti foarte sincer cu tine, iti vei da seama ca nu actionezi pentru binele copilului, ci este doar o consecinta a propriilor rani. daca iti pui o intrebare foarte onesta “ce e cel mai bine pentru copil? De ce are el nevoie cu adevarat?” iti vei da seama ca el are nevoie de ambii parinti in viata lui, el are nevoie sa stie ca ambii parinti sunt acolo pentru el, chiar daca nu mai locuiesc impreuna. daca privesti prin ochii lui celalalt parinte, vei gasi ca acolo nu e nici o judecata, nici o critica, e doar iubire pentru el si nevoia de a-l avea aproape. dar, cel mai adesea, suntem orbiti de propriile emotii si nu mai actionam pentru copil ci pentru a ne lua revansa sau a-l pedepsi pe celalalt, care, nu e asa, ne-a ranit, a fost vinovat … samd

o alta capcana este sa ii comunici copilului toate lucrurile groaznice pe care tu le crezi despre celalalt parinte, e un nenorocit(a), te-a abandonat, a facut aia si asta. si aici, nu vorbesti pentru binele copilului ci vorbesti despre sentimentele tale ranite

copilul este intr-un fel anume, jumatate mama – jumatate tata. daca tu ii spui ca mama / tata e un nenorocit(a), etc, implicit ii spui ca tu nu accepti jumatate din el, jumatate din el e indezirabila. ceea ce, cel mai adesea produce niste sciziuni interioare cumplite in copil

au fost momente in care inainte de a spune orice sau a actiona in vreun fel imi facusem o regula – faceam un exercitiu interior, in care ma dadeam un pas inapoi si ma intrebam “daca fac / spun asta … pentru cine o fac, pentru mine sau pentru T?” de multe ori realizam ca erau reactii emotionale care nu aveau nici o legatura cu binele lui T. mi-am construit niste repere dupa care sa ma ghidez, de exemplu – cel mai bine pentru T este ca tatal lui sa fie cit mai prezent in viata lui, zilnic daca se poate / cel mai bine pentru T este ca niciodata sa nu spun vreun lucru rau despre tatal lui / etc. am incurajat prezenta neconditionata / vizite fara program / acces nelimitat, nu am facut negocieri care de fapt se nasteau din propriile mele nemultumiri si revolte pe teritoriul copilului. e nevoie sa hranesti acea instanta sanatoasa interioara a observatorului, care e detasat de femeia (valabil si pentru barbat, sunt sigura) ranita sau indurerata, ca sa poti intotdeauna sa alegi si sa actionezi pentru binele copilului … si e nevoie de rabdare, blindete si disciplina pentru ca la inceput nu e usor sa separi spatiile interioare.

povestile ajuta copilul sa integreze si sa traverseze perioade dificile

pentru mine si T povestile au fost modalitatea magica prin care am traversat perioadele cele mai grele, am putut prin joc si poveste sa ii explic la virsta de 3 ani de ce in loc sa fim 3 in casa suntem 2, de ce mama sta cu el acasa iar tata s-a mutat in alta casa. am cumparat familii de animale jucarii si desenam case in care puiul leu statea doar cu mama, iar tata in alta casa, alta familie de girafe in care stateau toti 3 laolalta. punind accent pe faptul ca unele familii sunt asa, altele altfel si e ok in ambele feluri. primul lui desen cu familia de la gradinita a fost cu doua case – casa in care sta cu mama si casa in care sta cu tata J. am facut povesti cu animale adulte care sunt iubiti, au pui sau nu au pui, dar dupa o vreme nu se mai iubesc si atunci aleg sa se desparta si isi aleg alte iubite / iubiti, dar ramin aproape de puii lor. totul prin poveste. cind simteam ca ceva il copleseste, de ex. se trezea dimineata si imi spunea “mami, vreau sa se intoarca tati acasa” faceam povesti in care el juca rolul unui pui de animal, al carui tata plecase de acasa si isi punea emotiile in cuvintele, gesturile, trairile acelui personaj. alteori il ajutam sa isi formuleze emotiile. e foarte important sa integreze sanatos, cu blindete, acele schimbari, sa le poata numi, sa le poata aduce in constienta … pentru ca altfel sunt ca niste tornade de emotie, de energie, care il strabat si cu care nu stie ce sa faca, cel mai adesea exprimindu-le prin boala, prin tipete, crize

cultiva momente de familie laolalta pentru copil

chiar daca timpul se scindeaza practic pentru copil, timp cu mama si timp cu tata, pe cit se poate, pastreaza familia laolalta, tine legatura cu celelalte rude, tine-le aproape, viziteaza-i impreuna cu copilul, creaza timp al familiei. de ziua copilului, de sarbatori, macar pentru citeva ore ofera-i acel spatiu al familiei laolalta. asta ii face bine, sa stie ca chiar daca mama si tata nu mai sunt iubiti (cum i-am spus eu lui T) si nu mai locuiesc impreuna, familia lui este aceeasi, bunicii sunt aceeasi, matusile si unchii, exista comunicare intre toti si sunt momente in care ii are pe toti laolalta

o perioada destul de lunga dupa despartire, T exprima nemultumirea faptului ca atunci cind venea unul dintre noi, trebuia sa plece celalalt si invers prin plins necontrolat, tipete, practic nu te mai puteai intelege cu el. e forma prin care copilul poate elibera acel preamult – nu prea e nimic de facut aici, doar sa fii linga el, sa il contii, sa ii transmiti ca intelegi ce simte, ce traieste si uneori sa il ajuti sa exprime furia aia sau supararea. si sa il lasi sa plinga cit are nevoie (asta cu plinsul, e o alta discutie, dar noi ca adulti avem mari probleme sa gestionam plinsul copilului). si in timp, va integra aceasta schimbare

cultiva si hraneste o relatie deschisa, in care deciziile legate de copil sunt discutate si agreate impreuna, de catre ambii parinti. e importanta aceasta armonie si manifestarea unei atitudini cit de cit comune vizavis de copil, ca daca eu ii spun una, si celalalt parinte alta, iar astea se bat cap in cap, copilul ala traieste interior tot conflictul si nu mai intelege nimic

as incheia cu o observatie – sunt foarte multi parinti care declara ca nu se despart pentru binele copilului, e drept mai ales in generatiile de dinaintea noastra, si am trait si eu asta, am fost pe acolo, stiu cum e sa o traiesti interior. si stiu ca este o mare capcana, e un gest de lasitate, intr-un fel anume, pentru ca vine din frica si din neasumare. adica cumva plasezi responsabilitatea pe umerii copilului – nu o fac pentru el, cind de fapt nu o faci pentru tine, din frica sau din orice alt motiv. iar unui copil poate sa ii fie mai rau sa traiasca in haos, tensiune, nemultumire cu doi parinti acasa decit cu doi parinti despartiti dar care sunt bine cu ei insisi.

iar observatia asta nu este un indemn catre despartire ci catre asumare, indiferent ce alegem – sa ne despartim sau impreuna sa make it work – este responsabilitatea noastra, nu a copilului.

responsabilitatea noastra fata de noi insine este sa fim onesti si sa ne asumam actele, trairile, emotiile; iar responsabilitatea fata de copilul nostru este, de asemenea, sa fim onesti cu el si fata de el

… exista o carte care se numeste la fel J “Cind parintii se despart” a lui Francois Dolto, care mie mi-a fost tare utila. Asta asa ca recomandare :-)

# posted by I-Dana @ 12:46 AM 0 comments