Wednesday, April 15, 2015

 
cind parintii se despart …

mi-am propus sa pun laolalta niste elemente legate de acest subiect, inspirat cumva si de aceste sarbatori. intotdeauna sarbatorile sunt momente in care se reactiveaza trairi mai intense in mine, legate de despartire, pentru ca noi cultural am invatat ca sarbatoarea este un moment in care familia se reuneste si dincolo de celebrarea sarbatorii, se celebreaza familia laolalta

ca de obicei, precizez ca ceea ce eu scriu se bazeaza pe experienta mea personala si cu siguranta nu se poate generaliza

incerc sa constitui acest articol din perspectiva copilului dintr-o familie, in care parintii aleg sa se desparta, asa ca niste directii, sfaturi …

fii sincer fata de copil si comunica-i ceea ce se intimpla sau ceea ce urmeaza sa se intimple, indiferent de virsta

chiar daca copilul are sub 1 an sau peste, vorbeste sau nu vorbeste, intelege sau nu intelege rational ce se intimpla, intotdeauna el simte. daca exista tensiuni intre parinti, chiar daca acestia nu se cearta in fata copilului (ceea ce e de dorit!) sau nu ii spun ce se intimpla, el oricum la un nivel al simtirii stie ca ceva se intimpla. el insusi va manifesta prin traire si comportament fix ceea ce traiesc parintii. si e important sa pui in cuvinte tu ca parinte acele trairi. chiar daca ti se pare ca nu intelege, faptul ca tu vorbesti despre asta il ajuta sa isi puna laolalta niste emotii si trairi pe care le traieste doar la un nivel inconstient, foarte subtil

lui T i-am scris la un moment dat o scrisoare in care ii povesteam ceea ce se intimpla, ceea ce eu traiam. si abia dupa ce am putut sa pun eu in cuvinte, prin acea scrisoare, am putut sa ii vorbesc cu adevarat despre ce se intimpla, de ce uneori eram trista, plingeam si imi era greu. T avea undeva spre 3 ani, cind am reusit sa pot sa vorbesc cu el si cu siguranta habar nu avea rational ce ii povesteam eu acolo, dar energia cuvintelor mele, faptul ca eram sincera cu el a facut o schimbare

inainte de a ne desparti propriu zis i-am spus lui T, i-am povestit exact pe pasi ce urmeaza sa se intimpla. dar cel mai important, i-am spus ca indiferent daca eu, ca femeie si tatal lui, ca barbat ne despartim, noi vom ramine pentru totdeauna parintii lui, mama si tata. am pus accent pe faptul ca suntem foarte bucurosi ca el e copilul nostru, ca il iubim foarte tare si chiar daca femeia si barbatul se despart, raminem parinti pentru el, pentru totdeauna. un alt lucru important, ca nu el e vinovat pentru aceasta despartire – de multe ori, constient sau inconstient, copiii isi asuma vina pentru despartirea parintilor. e important de facut separatia intre femeia – barbat care se despart si mama – tata care ramin pentru el, pentru totdeauna.

in momentul despartirii, copiii traiesc interior un fel de ruptura, toata realitatea interioara se fringe, de aceea este necesar ca realitatea exterioara sa sufere cit mai putine modificari – nu ii schimba casa, nu ii schimba gradinita sau scoala. Incearca, in masura in care e posibil, copilul sa ramina in acelasi spatiu fizic, in acelasi mediu

copilul reprezinta jumatate din mama si jumatate din tata

cea mai mare capcana pe care o experimenteaza parintii care se despart este sa isi duca cimpul de batalie prin copil. pentru ca la o despartire, se nasc cele mai grele emotii, cele mai urite reprosuri si acuzatii, uneori inerente, de altfel, dintre doi oameni care se despart – tentatia este sa continui acea batalie, dar pentru ca dupa despartire, singurul teritoriu comun ramine copilul, le versi acolo. asa se nasc complicatiile cele mai nebune – nu te mai intelegi asupra a nimic, totul e un razboi, nu ti-l dau la ora aia sau in ziua aia ci cind vreau eu sau si mai rau nu ti-l mai dau deloc, nu o sa il mai vezi niciodata, negocieri si lupte la singe (am vazut asta la atitea cupluri in jurul meu). daca te dai un pas in spate si esti foarte sincer cu tine, iti vei da seama ca nu actionezi pentru binele copilului, ci este doar o consecinta a propriilor rani. daca iti pui o intrebare foarte onesta “ce e cel mai bine pentru copil? De ce are el nevoie cu adevarat?” iti vei da seama ca el are nevoie de ambii parinti in viata lui, el are nevoie sa stie ca ambii parinti sunt acolo pentru el, chiar daca nu mai locuiesc impreuna. daca privesti prin ochii lui celalalt parinte, vei gasi ca acolo nu e nici o judecata, nici o critica, e doar iubire pentru el si nevoia de a-l avea aproape. dar, cel mai adesea, suntem orbiti de propriile emotii si nu mai actionam pentru copil ci pentru a ne lua revansa sau a-l pedepsi pe celalalt, care, nu e asa, ne-a ranit, a fost vinovat … samd

o alta capcana este sa ii comunici copilului toate lucrurile groaznice pe care tu le crezi despre celalalt parinte, e un nenorocit(a), te-a abandonat, a facut aia si asta. si aici, nu vorbesti pentru binele copilului ci vorbesti despre sentimentele tale ranite

copilul este intr-un fel anume, jumatate mama – jumatate tata. daca tu ii spui ca mama / tata e un nenorocit(a), etc, implicit ii spui ca tu nu accepti jumatate din el, jumatate din el e indezirabila. ceea ce, cel mai adesea produce niste sciziuni interioare cumplite in copil

au fost momente in care inainte de a spune orice sau a actiona in vreun fel imi facusem o regula – faceam un exercitiu interior, in care ma dadeam un pas inapoi si ma intrebam “daca fac / spun asta … pentru cine o fac, pentru mine sau pentru T?” de multe ori realizam ca erau reactii emotionale care nu aveau nici o legatura cu binele lui T. mi-am construit niste repere dupa care sa ma ghidez, de exemplu – cel mai bine pentru T este ca tatal lui sa fie cit mai prezent in viata lui, zilnic daca se poate / cel mai bine pentru T este ca niciodata sa nu spun vreun lucru rau despre tatal lui / etc. am incurajat prezenta neconditionata / vizite fara program / acces nelimitat, nu am facut negocieri care de fapt se nasteau din propriile mele nemultumiri si revolte pe teritoriul copilului. e nevoie sa hranesti acea instanta sanatoasa interioara a observatorului, care e detasat de femeia (valabil si pentru barbat, sunt sigura) ranita sau indurerata, ca sa poti intotdeauna sa alegi si sa actionezi pentru binele copilului … si e nevoie de rabdare, blindete si disciplina pentru ca la inceput nu e usor sa separi spatiile interioare.

povestile ajuta copilul sa integreze si sa traverseze perioade dificile

pentru mine si T povestile au fost modalitatea magica prin care am traversat perioadele cele mai grele, am putut prin joc si poveste sa ii explic la virsta de 3 ani de ce in loc sa fim 3 in casa suntem 2, de ce mama sta cu el acasa iar tata s-a mutat in alta casa. am cumparat familii de animale jucarii si desenam case in care puiul leu statea doar cu mama, iar tata in alta casa, alta familie de girafe in care stateau toti 3 laolalta. punind accent pe faptul ca unele familii sunt asa, altele altfel si e ok in ambele feluri. primul lui desen cu familia de la gradinita a fost cu doua case – casa in care sta cu mama si casa in care sta cu tata J.  am facut povesti cu animale adulte care sunt iubiti, au pui sau nu au pui, dar dupa o vreme nu se mai iubesc si atunci aleg sa se desparta si isi aleg alte iubite / iubiti, dar ramin aproape de puii lor. totul prin poveste. cind simteam ca ceva il copleseste, de ex. se trezea dimineata si imi spunea “mami, vreau sa se intoarca tati acasa” faceam povesti in care el juca rolul unui pui de animal, al carui tata plecase de acasa si isi punea emotiile in cuvintele, gesturile, trairile acelui personaj. alteori il ajutam sa isi formuleze emotiile. e foarte important sa integreze sanatos, cu blindete, acele schimbari, sa le poata numi, sa le poata aduce in constienta … pentru ca altfel sunt ca niste tornade de emotie, de energie, care il strabat si cu care nu stie ce sa faca, cel mai adesea exprimindu-le prin boala, prin tipete, crize

cultiva momente de familie laolalta pentru copil

chiar daca timpul se scindeaza practic pentru copil, timp cu mama si timp cu tata, pe cit se poate, pastreaza familia laolalta, tine legatura cu celelalte rude, tine-le aproape, viziteaza-i impreuna cu copilul, creaza timp al familiei. de ziua copilului, de sarbatori, macar pentru citeva ore ofera-i acel spatiu al familiei laolalta. asta ii face bine, sa stie ca chiar daca mama si tata nu mai sunt iubiti (cum i-am spus eu lui T) si nu mai locuiesc impreuna, familia lui este aceeasi, bunicii sunt aceeasi, matusile si unchii, exista comunicare intre toti si sunt momente in care ii are pe toti laolalta

o perioada destul de lunga dupa despartire, T exprima nemultumirea faptului ca atunci cind venea unul dintre noi, trebuia sa plece celalalt si invers prin plins necontrolat, tipete, practic nu te mai puteai intelege cu el. e forma prin care copilul poate elibera acel preamult – nu prea e nimic de facut aici, doar sa fii linga el, sa il contii, sa ii transmiti ca intelegi ce simte, ce traieste si uneori sa il ajuti sa exprime furia aia sau supararea. si sa il lasi sa plinga cit are nevoie (asta cu plinsul, e o alta discutie, dar noi ca adulti avem mari probleme sa gestionam plinsul copilului). si in timp, va integra aceasta schimbare

cultiva si hraneste o relatie deschisa, in care deciziile legate de copil sunt discutate si agreate impreuna, de catre ambii parinti. e importanta aceasta armonie si manifestarea unei atitudini cit de cit comune vizavis de copil, ca daca eu ii spun una, si celalalt parinte alta, iar astea se bat cap in cap, copilul ala traieste interior tot conflictul si nu mai intelege nimic


as incheia cu o observatie – sunt foarte multi parinti care declara ca nu se despart pentru binele copilului, e drept mai ales in generatiile de dinaintea noastra, si am trait si eu asta, am fost pe acolo, stiu cum e sa o traiesti interior. si stiu ca este o mare capcana, e un gest de lasitate, intr-un fel anume, pentru ca vine din frica si din neasumare. adica cumva plasezi responsabilitatea pe umerii copilului – nu o fac pentru el, cind de fapt nu o faci pentru tine, din frica sau din orice alt motiv. iar unui copil poate sa ii fie mai rau sa traiasca in haos, tensiune, nemultumire cu doi parinti acasa decit cu doi parinti despartiti dar care sunt bine cu ei insisi.
iar observatia asta nu este un indemn catre despartire ci catre asumare, indiferent ce alegem – sa ne despartim sau impreuna sa make it work – este responsabilitatea noastra, nu a copilului. 
responsabilitatea noastra fata de noi insine este sa fim onesti si sa ne asumam actele, trairile, emotiile; iar responsabilitatea fata de copilul nostru este, de asemenea, sa fim onesti cu el si fata de el


… exista o carte care se numeste la fel J “Cind parintii se despart” a lui Francois Dolto, care mie mi-a fost tare utila. Asta asa ca recomandare :-)

This page is powered by Blogger. Isn't yours?