Wednesday, April 15, 2015
cind parintii se despart …
mi-am
propus sa pun laolalta niste elemente legate de acest subiect, inspirat cumva
si de aceste sarbatori. intotdeauna sarbatorile sunt momente in care se
reactiveaza trairi mai intense in mine, legate de despartire, pentru ca noi
cultural am invatat ca sarbatoarea este un moment in care familia se reuneste
si dincolo de celebrarea sarbatorii, se celebreaza familia laolalta
ca de
obicei, precizez ca ceea ce eu scriu se bazeaza pe experienta mea personala si
cu siguranta nu se poate generaliza
incerc sa
constitui acest articol din perspectiva copilului dintr-o familie, in care
parintii aleg sa se desparta, asa ca niste directii, sfaturi …
fii sincer fata de copil si comunica-i ceea ce se intimpla sau ceea ce urmeaza sa se intimple, indiferent de virsta
chiar daca
copilul are sub 1 an sau peste, vorbeste sau nu vorbeste, intelege sau nu
intelege rational ce se intimpla, intotdeauna el simte. daca exista tensiuni
intre parinti, chiar daca acestia nu se cearta in fata copilului (ceea ce e de dorit!)
sau nu ii spun ce se intimpla, el oricum la un nivel al simtirii stie ca ceva
se intimpla. el insusi va manifesta prin traire si comportament fix ceea ce
traiesc parintii. si e important sa pui in cuvinte tu ca parinte acele trairi. chiar daca ti se pare ca nu intelege, faptul ca tu vorbesti despre asta il
ajuta sa isi puna laolalta niste emotii si trairi pe care le traieste doar la
un nivel inconstient, foarte subtil
lui T i-am
scris la un moment dat o scrisoare in care ii povesteam ceea ce se intimpla,
ceea ce eu traiam. si abia dupa ce am putut sa pun eu in cuvinte, prin acea
scrisoare, am putut sa ii vorbesc cu adevarat despre ce se intimpla, de ce
uneori eram trista, plingeam si imi era greu. T avea undeva spre 3 ani, cind am
reusit sa pot sa vorbesc cu el si cu siguranta habar nu avea rational ce ii povesteam eu acolo, dar energia cuvintelor mele, faptul ca eram sincera cu el a facut o
schimbare
inainte de
a ne desparti propriu zis i-am spus lui T, i-am povestit exact pe pasi ce urmeaza
sa se intimpla. dar cel mai important, i-am spus ca indiferent daca eu, ca
femeie si tatal lui, ca barbat ne despartim, noi vom ramine pentru totdeauna
parintii lui, mama si tata. am pus accent pe faptul ca suntem foarte bucurosi
ca el e copilul nostru, ca il iubim foarte tare si chiar daca femeia si
barbatul se despart, raminem parinti pentru el, pentru totdeauna. un alt lucru
important, ca nu el e vinovat pentru aceasta despartire – de multe ori,
constient sau inconstient, copiii isi asuma vina pentru despartirea parintilor. e important de facut separatia intre femeia – barbat care se despart si mama
– tata care ramin pentru el, pentru totdeauna.
in momentul
despartirii, copiii traiesc interior un fel de ruptura, toata realitatea
interioara se fringe, de aceea este necesar ca realitatea exterioara sa sufere
cit mai putine modificari – nu ii schimba casa, nu ii schimba gradinita sau
scoala. Incearca, in masura in care e posibil, copilul sa ramina in acelasi
spatiu fizic, in acelasi mediu
copilul reprezinta jumatate din mama si jumatate din tata
cea mai
mare capcana pe care o experimenteaza parintii care se despart este sa isi duca
cimpul de batalie prin copil. pentru ca la o despartire, se nasc cele mai grele
emotii, cele mai urite reprosuri si acuzatii, uneori inerente, de altfel,
dintre doi oameni care se despart – tentatia este sa continui acea batalie, dar
pentru ca dupa despartire, singurul teritoriu comun ramine copilul, le versi
acolo. asa se nasc complicatiile cele mai nebune – nu te mai intelegi asupra a
nimic, totul e un razboi, nu ti-l dau la ora aia sau in ziua aia ci cind vreau
eu sau si mai rau nu ti-l mai dau deloc, nu o sa il mai vezi niciodata,
negocieri si lupte la singe (am vazut asta la atitea cupluri in jurul meu). daca te dai un pas in spate si esti foarte sincer cu tine, iti vei da seama ca
nu actionezi pentru binele copilului, ci este doar o consecinta a propriilor
rani. daca iti pui o intrebare foarte onesta “ce e cel mai bine pentru copil?
De ce are el nevoie cu adevarat?” iti vei da seama ca el are nevoie de ambii
parinti in viata lui, el are nevoie sa stie ca ambii parinti sunt acolo pentru
el, chiar daca nu mai locuiesc impreuna. daca privesti prin ochii lui celalalt
parinte, vei gasi ca acolo nu e nici o judecata, nici o critica, e doar iubire
pentru el si nevoia de a-l avea aproape. dar, cel mai adesea, suntem orbiti de
propriile emotii si nu mai actionam pentru copil ci pentru a ne lua revansa sau
a-l pedepsi pe celalalt, care, nu e asa, ne-a ranit, a fost vinovat … samd
o alta
capcana este sa ii comunici copilului toate lucrurile groaznice pe care tu le
crezi despre celalalt parinte, e un nenorocit(a), te-a abandonat, a facut aia
si asta. si aici, nu vorbesti pentru binele copilului ci vorbesti despre
sentimentele tale ranite
copilul
este intr-un fel anume, jumatate mama – jumatate tata. daca tu ii spui ca mama
/ tata e un nenorocit(a), etc, implicit ii spui ca tu nu accepti jumatate din
el, jumatate din el e indezirabila. ceea ce, cel mai adesea produce niste
sciziuni interioare cumplite in copil
au fost
momente in care inainte de a spune orice sau a actiona in vreun fel imi facusem
o regula – faceam un exercitiu interior, in care ma dadeam un pas inapoi si ma
intrebam “daca fac / spun asta … pentru cine o fac, pentru mine sau pentru T?” de multe ori realizam ca erau reactii emotionale care nu aveau nici o legatura
cu binele lui T. mi-am construit niste repere dupa care sa ma ghidez, de exemplu – cel
mai bine pentru T este ca tatal lui sa fie cit mai prezent in viata lui, zilnic
daca se poate / cel mai bine pentru T este ca niciodata sa nu spun vreun lucru
rau despre tatal lui / etc. am incurajat prezenta neconditionata / vizite fara
program / acces nelimitat, nu am facut negocieri care de fapt se nasteau din
propriile mele nemultumiri si revolte pe teritoriul copilului. e nevoie sa
hranesti acea instanta sanatoasa interioara a observatorului, care e detasat de
femeia (valabil si pentru barbat, sunt sigura) ranita sau indurerata, ca sa
poti intotdeauna sa alegi si sa actionezi pentru binele copilului … si e nevoie
de rabdare, blindete si disciplina pentru ca la inceput nu e usor sa separi
spatiile interioare.
povestile ajuta copilul sa integreze
si sa traverseze perioade dificile
pentru mine
si T povestile au fost modalitatea magica prin care am traversat perioadele
cele mai grele, am putut prin joc si poveste sa ii explic la virsta de 3 ani de
ce in loc sa fim 3 in casa suntem 2, de ce mama sta cu el acasa iar tata s-a
mutat in alta casa. am cumparat familii de animale jucarii si desenam case in
care puiul leu statea doar cu mama, iar tata in alta casa, alta familie de
girafe in care stateau toti 3 laolalta. punind accent pe faptul ca unele
familii sunt asa, altele altfel si e ok in ambele feluri. primul lui desen cu
familia de la gradinita a fost cu doua case – casa in care sta cu mama si casa
in care sta cu tata J. am
facut povesti cu animale adulte care sunt iubiti, au pui sau nu au pui, dar
dupa o vreme nu se mai iubesc si atunci aleg sa se desparta si isi aleg alte
iubite / iubiti, dar ramin aproape de puii lor. totul prin poveste. cind
simteam ca ceva il copleseste, de ex. se trezea dimineata si imi spunea “mami,
vreau sa se intoarca tati acasa” faceam povesti in care el juca rolul unui pui
de animal, al carui tata plecase de acasa si isi punea emotiile in cuvintele,
gesturile, trairile acelui personaj. alteori il ajutam sa isi formuleze
emotiile. e foarte important sa integreze sanatos, cu blindete, acele
schimbari, sa le poata numi, sa le poata aduce in constienta … pentru ca altfel
sunt ca niste tornade de emotie, de energie, care il strabat si cu care nu stie
ce sa faca, cel mai adesea exprimindu-le prin boala, prin tipete, crize
cultiva momente de familie laolalta
pentru copil
chiar daca
timpul se scindeaza practic pentru copil, timp cu mama si timp cu tata, pe cit
se poate, pastreaza familia laolalta, tine legatura cu celelalte rude, tine-le
aproape, viziteaza-i impreuna cu copilul, creaza timp al familiei. de ziua
copilului, de sarbatori, macar pentru citeva ore ofera-i acel spatiu al
familiei laolalta. asta ii face bine, sa stie ca chiar daca mama si tata nu mai
sunt iubiti (cum i-am spus eu lui T) si nu mai locuiesc impreuna, familia lui
este aceeasi, bunicii sunt aceeasi, matusile si unchii, exista comunicare intre
toti si sunt momente in care ii are pe toti laolalta
o perioada
destul de lunga dupa despartire, T exprima nemultumirea faptului ca atunci cind
venea unul dintre noi, trebuia sa plece celalalt si invers prin plins
necontrolat, tipete, practic nu te mai puteai intelege cu el. e forma prin care
copilul poate elibera acel preamult – nu prea e nimic de facut aici, doar sa
fii linga el, sa il contii, sa ii transmiti ca intelegi ce simte, ce traieste
si uneori sa il ajuti sa exprime furia aia sau supararea. si sa il lasi sa
plinga cit are nevoie (asta cu plinsul, e o alta discutie, dar noi ca adulti
avem mari probleme sa gestionam plinsul copilului). si in timp, va integra
aceasta schimbare
cultiva si
hraneste o relatie deschisa, in care deciziile legate de copil sunt discutate
si agreate impreuna, de catre ambii parinti. e importanta aceasta armonie si
manifestarea unei atitudini cit de cit comune vizavis de copil, ca daca eu ii
spun una, si celalalt parinte alta, iar astea se bat cap in cap, copilul ala
traieste interior tot conflictul si nu mai intelege nimic
as incheia
cu o observatie – sunt foarte multi parinti care declara ca nu se despart pentru binele copilului, e drept mai ales in generatiile de dinaintea noastra, si am trait si eu asta,
am fost pe acolo, stiu cum e sa o traiesti interior. si stiu ca este o mare
capcana, e un gest de lasitate, intr-un fel anume, pentru ca vine din frica si
din neasumare. adica cumva plasezi responsabilitatea pe umerii copilului – nu o
fac pentru el, cind de fapt nu o faci pentru tine, din frica sau din orice alt
motiv. iar unui copil poate sa ii fie mai rau sa traiasca in haos, tensiune,
nemultumire cu doi parinti acasa decit cu doi parinti despartiti dar care sunt bine cu ei insisi.
iar observatia asta nu este un indemn catre despartire ci catre asumare,
indiferent ce alegem – sa ne despartim sau impreuna sa make it work – este
responsabilitatea noastra, nu a copilului.
responsabilitatea noastra fata de
noi insine este sa fim onesti si sa ne asumam actele, trairile, emotiile; iar
responsabilitatea fata de copilul nostru este, de asemenea, sa fim onesti cu el
si fata de el
… exista o
carte care se numeste la fel J “Cind parintii se despart” a lui Francois
Dolto, care mie mi-a fost tare utila. Asta asa ca recomandare :-)
