Thursday, May 07, 2015
Fragilitate
Ieri am
insotit-o pe I pe ultimul drum, iar in noaptea ce a urmat am visat delfini.
Erau pe fundul oceanului intr-o capcana. Capcana luase forma unei case, casa
copilariei mele… cu multe intrari si multe iesiri. Ca un labirint de necuprins
si de neinteles. Atit de izbitoare cele doua trairi – acele animale de o
frumusete divina, de o gratie si vastitate prin forma, atingere, miscare, sunet
… in contrast cu capcana, cu pericolul, cu sentimentul de frica care te impinge
sa fugi sau sa ingheti, sa lupti sau sa te lasi, sa zbori sau sa te fringi … si
niciodata nu stii ce urmeaza cu adevarat.
Visele mele
exprima starile fiintei mele. Jung spunea ca visele sunt oneste, ele nu mint
niciodata. Contin adevarul in sine. Si de asta il iubesc pe Jung. Era onest cu
el insusi si cu ceilalti. Dar mai ales cu respect pentru tot ce traia.
In noaptea
de dinainte sa moara I, am visat ca eram undeva pe un deal, noaptea, asezata pe
spate, priveam cerul, iar cerul s-a apropiat de pamint si mi-a oferit stelele
in cel mai de gratie spectacol. Stele care se miscau in grupuri distincte,
clare, formind imagini ca de geometrie sacra. Mandale adevarate. Iar acolo pe
iarba, in noaptea instelata, cu spatele lipit de pamint am trait una din cele
mai grandioase senzatii de divin … la citiva metri mai incolo, in mijlocul unei
hale gen discoteca era un soi de harababura de nedescris, cu multa aglomeratie,
galagie, confuzie … ca viata … asa cum o traim adesea.
La moartea
lui I am trait confuzie. Si frica. Si o totala lipsa de sens. Iar in zilele
alea, am invatat poate una din cele mai de pret lectii – am invatat sa
pretuiesc Fragilitatea. Am invatat respectul si umilinta in fata Marii Creatii.
De atitea ori, m-am crezut desteapta pamintului, am crezut ca stiu lucruri, ca
le inteleg, ca stiu eu cum stau lucrurile. In acel spatiu al Fragilitatii – nu
stii nimic, nu esti nimic, doar esti. Si tot ceea ce poti face este sa te
apleci cu respect in fata maretiei a tot ceea ce exista, in fata Marii Creatii
… fie ca se manifesta ca un moment de gratie, ca bucurie pura, iubire sau ca
moarte, confuzie, durere, frica. Intr-un
fel anume sunt parte din aceasta Mare Creatie si dansez odata cu ea intr-un
dans. Un dans care nu are sens, dar are armonie. Un joc pe care nu il inteleg,
dar are ordine cumva. O ordine dincolo de mine, mai presus de mine, ce se
impleteste cu o ordine din mine … ca doua fire nevazute, eu si dincolo de mine
…
Fragilitate
e punctul acela de granita intre o stare de gratie, ecstatica, de bine absolut
si de cealalta parte de spaima, contorsionarea pina la dementa a fricii, a
lipsei de sens, a confuziei dusa la extrem.
Fragilitate
e cind ajungi sa simti in exact aceeasi secunda cele doua stari – spaima /
gratie; frica / incredere; iubire / confuzie; bucurie / groaza … le stii pe amindoua,
sunt precum niste valuri ale aceluiasi ocean. Iar oceanul esti chiar tu.
Fragilitate
e cind durerea te cuprinde, te indoaie, te izbeste de pamint … dar poti observa
si trai bogatia frunzelor de primavara din copacii tocmai treziti la viata si e
doar bucurie.
Fragilitate
e cind frica precum o smoala usoara si densa in acelasi timp se iteste in tine
… dar vezi zimbetul copilului din fata
ta sau norii care usor si blind se misca pe cerul albastru curat sau auzi
cintecul unei pasari in copacul din fata ferestrei si e doar iubire.
Fragilitate
e cind toata viata cauti iubire si atunci cind crezi ca ai gasit-o, mori din
aceasta viata.
Fragilitate
e cind corpul iti este templu si il distrugi decapitindu-l in moarte prin cel
mai groaznic accident.
Fragilitate
e viata. Si moartea. Si trecerile dintre ele. Toate in oceanul Vietii.
